Sfarsit de veac in Bucuresti
- Recenzie de K.Podoperescu -
Roman putin cunoscut, apartinand unui autor nepopular si al carui nume induce in eroare (intre Nicolae Sadoveanu si Mihail Sadoveanu nu exista vreo legatura de rudenie), ”Sfarsit de veac in Bucuresti” este o opera literara surprinzatoare, chiar si pentru un cititor avizat.
Construit in jurul unui personaj central puternic si abil, Iancu Urmatecu, romanul pare ca preia unele dintre trasaturile eroului sau principal. Capacitatea de disimulare este una dintre acestea, alaturi de un soi de duplicitate, nu neaparat cu conotatii negative, ci mai degraba nascuta din intelegerea firii ori slabiciunilor omenesti si acceptarea lor fara rezerve.
Roman de factura psihologica si obiectiva, asa cum a fost incadrat de catre unii oameni de litere, autorul si personajele sale nu critica atitudini, nu manifesta rezerve fata de anumite actiuni si nu au vreun rol moralizator evident. Caracterul social exista, dar se manifesta discret, insasi tema principala, intalnita si in alte romane de aceeasi factura, de mai mare succes, fiind una promitatoare din acest punct de vedere: tipologia arivistului, decadenta societatii si inlocuirea invechitelor structuri sociale cu altele noi, nu neaparat mai bune.
Astfel, opera literara de fata, in ciuda titlului inselator, plasat intr-o perioada determinata de timp, nu este o veritabila cronica sociala ori de moravuri si nici macar una de familie. Si nu doar pentru ca ii lipsesc descrierile ample, temele predilecte ori personajele complexe secundare, ci si pentru ca abia daca sunt amintite subiectele preferate ale epocii in care se desfasoara actiunea: ”chestiunea taraneasca”, framantarile sociale, viata taranilor, a muncitorilor sau a claselor de jos, moravurile politice dambovitene etc. Chiar daca unele dintre aceste teme transpar (Urmatecu este totusi un produs al coruptiei din justitia de la acea data, subordonata politicului si acaparata de paraziti dornici de inavutire), ele sunt abordate contextual, ca realitati cotidiene banale, simplu decor pentru derularea intrigii. Niciunul dintre personaje nu isi propune sa schimbe starea de fapt existenta si nimeni, nici macar cei care au de suferit de pe urma ei, nu se scandalizeaza.
Spre deosebire de alte opere literare cu care a fost comparat de-a lungul timpului, precum ”Viata la tara”, ”Tanase Scatiu”, ”Ciocoii vechi si noi” etc, desi prezent episodic, taranul roman este cvasiinexistent in cuprinsul romanului de fata, iar reprezentantii acestei clase sociale, asemenea celor de pe mosia lui Urmatecu, sunt tratati (cum dealtfel singuri constata) ca niste simple obiecte de mobilier, anexe ale mosiei achizitionate.
Urmatecu insusi, nascut si crescut la oras, de origini incerte si lipsit de educatie, este un personaj urban (baiat de pravalie in tinerete, ulterior mic functionar prin cancelarii si tribunale). El cunoaste vag realitatile taranimii, se comporta ca un arendas, dar, cu exceptia dorintei de inavutire, nu are nimic in comun cu alte personaje de acelasi gen ale literaturii romane. Astfel, Urmatecu are arma de vanatoare, dar nu stie sa traga bine, lucru pe care incearca sa-l ascunda. El se implica in buna gospodarire a mosiilor Boierului (baronului) Barbu, dar poarta haine de schimb si simboluri menite doar a impune respect taranilor (cizme, palarie, baston, sareta etc). Exercitiul de imagine reuseste totusi si, desi dispretuit, pentru ca este doar o sluga imbogatita, toti, tarani si oraseni deopotriva, il trateaza cu respect si se supun vointei sale.
Traind in lumea camatarilor, judecatilor si aprozilor, abil observator si autodidact prin excelenta, Urmatecu invata inca din tinerete sa stapaneasca incalceala hartiilor, socotelilor, dobanzilor, proceselor-verbale, capatand cu timpul o bruma de cunostinte juridice strict practice si unele contacte utile. Dealtfel, asa il cunoaste si pe ”binefacatorul” sau, Boierul Barbu, prea putin interesat de administrarea mosiilor detinute, dar care ii apreciaza serviciile.
Fin psiholog (fara sa o stie neaparat), pe langa energia debordanta, spiritul si vointa de neclintit, adevarata putere a lui Urmatecu consta in intelegerea si manipularea sentimentelor si a gandurilor omenesti. Aceasta arta este stapanita la perfectie, el aplicand-o tuturor celor din viata sa: dusmani, prieteni, parteneri de afaceri, amante, dar si propriei sale familii.
Inscris astfel pe panta unui roman aparent monoton, inselat de desfasurarea actiunii in jurul unui personaj principal predictibil, cititorul cade insa si el in plasa autorului. Caci evenimente neobisnuite si dramatice (dezastre, decese, boala, drame sentimentale, tradari etc) se petrec in jurul personajului principal, aparute subit si, de cele mai multe ori, lipsite de indicii care sa le anticipeze. Desi surprinzatoare, si acestea se termina totusi rapid pentru Urmatecu, convingandu-l de protectia miraculoasa de care pare ca se bucura si de superioritatea propriului set de valori.
Destinele celorlalte personaje sunt doar schitate, gravitand invariabil in jurul lui Urmatecu, ceea ce pare sa dezechilibreze un pic romanul. De dragul conflictului, cititorul si-ar putea dori o forta opusa, pozitiva, puternica, dar aceasta intarzie sa apara. Incercarile de razbunare ale apropiatilor, de regula femei (caci Urmatecu este si un afemeiat), sfarsesc, invariabil, lamentabil.
Toti par sa se teama de Urmatecu, fara sa inteleaga foarte bine de ce. In el badarania se impleteste cu un anume farmec iar falsa umilinta fata de cei mari, cu placerea de a-i umili pe altii mai mici. Brutalitatea sa exista, dar ea este bine disimulata, Urmatecu multumindu-se sa ii supuna pe ceilalti prin mijloace pasnice. Pe unii ii supune cu vorba, batandu-si joc de ei, pe altii, prin linguseli, unii sunt cumparati, ceilalti santajati, iar in spatele tuturor acestor actiuni premeditate, se afla un psiholog abil, un caracter puternic si o credinta in infailibilitatea propriului destin. Norocul insusi pare a fi supus de Urmatecu, prin propria vointa, dar si cu sprijinul sotiei sale, care ii hraneste superstitiile si viziunea egocentrica. Din acest motiv, romanul, ca si personajul sau principal, a fost considerat de unii critici aproape neverosimil, opinie care are la baza mai degraba placerea de a eticheta, incadra si plasa operele literare in tipare deja cunoscute.
”Sfarsit de veac in Bucuresti” nu este un roman tipic. El trece dincolo de tema arivistului manat de interese meschine, descriind ciocnirea dintre doua forte opuse.
Prima ciocnire, mai evidenta, este cea a civilizatiilor, respectiv balcanismul autohton - Urmatecu, sotia sa si unii parteneri de afaceri (greci, bulgari sau autohtoni) si occidentalismul capitalist - reprezentat de Boier Barbu, apropiatii sai si alte personaje influentate de lumea vieneza ori pariziana. Desi niciuna dintre aceste lumi nu este considerata superioara, cei din a doua categorie par a fi niste inadaptati. Din amestecul celor doua lumi se naste insa un specimen aparte, Urmatecu, care doar copiaza manierele, felul de a vorbi si preocuparile occidentale, grefandu-le pe o mentalitate de jupan local.
Dorindu-le pentru urmasii sai si fara sa le inteleaga, Urmatecu preia astfel, prin imitatie, concepte precum onoare, recunostinta, dragoste, loialitate, si se serveste de ele ca de simple instrumente, cu o aplicabilitate practica limitata.
O alta ciocnire, mai subtila, are insa loc in plan psihologic, chiar ezoteric, intr-o clasica inclestare intre bine si rau, Dumnezeu si diavol.
Desi un personaj lipsit de scrupule, manipulator si cu multe fete, capabil de orice fapta, Urmatecu-omul are si momente scurte, trecatoare, de slabiciune, ezitare, nostalgie, dragoste, duiosie.
Pentru un mistic, romanul de fata dezvaluie nu un om obisnuit, ci unul stapanit de un demon (descrierea fizica a lui Urmatecu lipseste dealtfel), o entitate capabila sa se adapteze celor din jur si sa le influenteze destinele in functie de propriile alegeri. Caci, fara a fi explicite, urme ale unei prezente malefice pot fi intalnite la tot pasul: copiii indraciti ai lui Popa Gose (carora doar Urmatecu le comanda, dupa voie), nebunia criminala a socrului sau, Boier Grigore, moartea neobisnuita si violenta a anumitor personaje, viziunea infernului privita printr-o icoana la capataiul bolnavului etc.
Traiectoria lui ”Bubi”, fiul Boierului Barbu, personaj inocent, manat de planuri grandioase, viziuni romantice si pozitive, este schimbata radical chiar in fata unei vechi icoane, printr-o intalnire, care se dovedeste a fi de rau augur, cu ruda si fosta amanta a lui Urmatecu, Ecaterina (”Jurubita”). Scena intalnirii cu aceasta, care mimeaza piosenia, este una cunoscuta in credinta populara si traditia monastica, fiind de fapt cea in care diavolul, imbracand nu o forma respingatoare, ci un chip de inger, ii ispiteste pe cei naivi si prea putin intelepti, atragandu-i pe calea pierzaniei.
De remarcat si ca insasi existenta lui Urmatecu nu ar fi fost posibila fara concursul victimelor sale (Boierul Barbu se lasa furat si lingusit, sotia sa ii tolereaza adulterul, partenerii de afaceri dornici de castiguri facile sunt inselati, ”Bubi” Barbu se complace in lene etc). Astfel, desi, prin contrast cu raul evident, celelalte personaje ar fi trebuit sa devina luminoase, pozitive, acest lucru nu se intampla, ele devenind, de fapt, complici, sugerand o culpa generala comuna a societatii.
In concluzie, dincolo de graba unora de a-l incadra in tipare, in functie de stil, curent si epoca, ”Sfarsit de veac in Bucuresti” invita la introspectie, oferind posibilitatea cititorului de a descoperiri propriile sensuri si intelesuri, fapt care il plaseaza printre lecturile care educa si imbogatesc spiritul.