"Să nu ne răzbunați!"
Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia
- Recenzie de K.Podoperescu -
adunate de monahul Moise
Părintele Moise Iorgovan devenea frate la Mânăstirea Posaga, apoi la Mânăstirea Oașa din Munții Șureanu, la aproape 20 de ani de la absolvirea Facultății de Drept din Timișoara. După câțiva ani de la mutarea în această mânăstire, părintele Iorgovan a inițiat un proiect istoric și cultural, prin care își dorea să realizeze o cronică a suferințelor îndurate de deținuții politici în închisorile comuniste din România, precum și de basarabenii deportați sau prizonieri de război în Siberia. Inițial, proiectul a luat forma unui „Pateric” (carte sau colecție de cărți care conțin biografiile unor sfinți sau sihaștri) cu viețile unor oameni înduhovniciți sau care L-au făcut „văzut pe Dumnezeu Cel nevăzut” (Monahia Siluana Vlad, „Deschide Cerul cu lucrul mărunt”).
Cu ocazia unui interviu luat de părintele Iorgovan actorului Dan Puric și doctorului Pavel Chirilă, proiectul s-a transformat într-o arhivă video cu foști deținuți politici, dar și într-o serie de cărți, însoțite de filme. O contribuție importantă la dezvoltarea proiectului au avut și regizorul Nicolae Mărgineanu, fiul unui fost deținut politic, Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca și Fundația Sfinții închisorilor.
Seria de cărți „Să nu ne răzbunați!” a debutat cu un volum în care sunt incluse mărturiile românilor basarabeni deportați în Siberia, însoțită de un DVD cu trei filme „complementare”, constituite din interviurile filmate: „Deportările în Siberia”, „Deținuții politici din Basarabia” și „Foametea din Basarabia (1946-1947)”.
Într-un interviu acordat revistei „Formula As”, părintele spunea că a ales să înceapă proiectul cu Basarabia deoarece se știu foarte puține lucruri despre cât de dur i-a lovit comunismul pe românii basarabeni. Aici, prigoana religioasă a fost dublată de persecuția pe motive etnice, întrucât românii din Basarabia trebuiau rusificați. Pentru a întări cele spuse, părintele îl citează pe Grigore Vieru care spunea „Puneți una lângă alta petele de sânge de pe cămășile noastre și veți avea harta Basarabiei”. Citând un alt om de cultură care a trecut prin mașinăria de reeducare comunistă, doamna Aspazia Oțel-Petrescu, părintele ne pune în față ceea ce, din punctul său de vedere, este cea mai importantă lecție care se desprinde din această carte: „Fără să vrea, călăii comunismului au șlefuit o generație capabilă să ierte”. Și, după cum spunea părintele în interviul sus-menționat, această perspectivă de abordare a trecutului și istoriei este importantă întrucât, fără iertare, nu ar fi făcut decât să sporească „cantitatea de oroare din lume”. Ba mai mult, fără ură sau răzbunare în sufletele oamenilor, i se refuză comunismului orice șansă de supraviețuire. Aceste gânduri i-au fost destăinuite de un deținut politic basarabean, într-unul dintre interviurile filmate.
În opinia mea, “Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia” este o carte despre iertare, prin prisma evocării suferințelor ce au însoțit foametea din 1946-1947, deportarea în Siberia sau ororile din închisori, urmate de iertarea smerită a celor care au întărit temelia spiritualității românești în temnițele comuniste, dar nu numai. Ea redă șase mărturii care, din punctul meu de vedere, au totodată și o valoare inestimabilă pentru stabilirea istoriei care nu se învață la școală, sintagmă formulată de Lucia Hossu Longin atunci când a pus bazele “Memorialului durerii”. Într-adevăr, după prima mărturie citită, denumită sugestiv “Pasărea fără aripi”, aparținând Margaretei Cemârtan-Spânu, care a avut de iertat nu doar nedreptățile istoriei dar și pe cele ale familiei apropiate, s-ar putea spune că această carte se formează în jurul conceptului de iertare. Celelalte cinci mărturii cuprinse în carte sunt ale lui Ion Moraru, a Galinei Baranovschi Șapovalova, Teodosiei Cosmin, a Tamarei Oală Pleșca și a lui Nicolae Istrate. Dar totuși iertarea cade ușor în subsidiar, atunci când aflăm de unde pornește tilul cărții.
Urmare a loviturii de stat din 23 august 1944, filozoful și omul de stat, Mircea Vulcănescu, a fost arestat și condamnat la 8 ani de detenție, alături de alți foști membri ai guvernului Antonescu, fiind considerat “criminal de război”. Încarcerat în Penitenciarul din Aiud, unul dintre locurile în care s-au petrecut cele mai mari crime ale regimului comunist, Mircea Vulcănescu a fost supus unor grele torturi și izolari în „Zarca”, carcera închisorii care era o celulă de exterminare din beton. Bolnav de plămâni, fără asistență medicală, căldură sau hrană, Mircea Vulcănescu a trecut la Domnul în octombrie 1952, la vârsta de 48 de ani, lăsând îndemnul „Să nu ne răzbunați!”, îndemn care reprezenta concepția sa de viață creștină. Totuși, tilul cărții și îndemnul nu sunt complete, reducând ușor dimensiunea mesajului. Mircea Vulcănescu a adăugat: „Dar să nu uitați!”. Aceste ultime cuvinte îi dau mesajului valoare testamentară, adăugând generațiilor care urmează responsabilitatea nu doar de a nu uita, dar și de a face cunoscută suferința adusă oamenilor de comunism. Fiecare generație trebuie să își cunoască istoria, nu doar pentru a nu o repeta, ci și pentru a-și construi un viitor durabil. Deci, „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia” nu este doar o carte spirituală care ne vorbește despre iertare. Este și o moștenire, o carte pe care noi avem datoria de a o citi.
Aiud, Piești, Basarabia și prea multe alte locuri unde românii au trăit și simțit, au fost martorele încercării dezrădăcinării și ștergerii identității noastre ca neam, iar noi, cei de astăzi, avem datoria de a nu-i uita. Scriitorul german, Thomas Mann, spunea că valoarea unui lucru crește proporțional cu dificultatea de a-l dobândi. Valoarea moștenirii spirituale pe care noi o avem de la „sfinții închisorilor” și de la românii basarabeni deportați în Siberia este incomensurabilă, având în vedere că ea a fost scrisă cu sânge.
Toate cele șase mărturii sau povești de viața au aceeași structură, fiecare dintre mărturisitori începându-și istorisirea din copilărie, cu prezentarea pământului strămoșesc și a familiei și continuând cu invazia sovietică, deportarea în Siberia, pierderea celei mai mari părți a familiei și chinurile îndurate în exil. Universul copilăriei este prezentat în toate cazurile în mod ideal, ușor naiv, proces psihologic ușor de înțeles având în vedere că în perioadele de stres emoțional prelungit tindem să ne întoarcem mental în locuri pline de emoții, pe care le idealizăm, și la oamenii care au avut o contribuție importantă în viața noastră. Copilăria, în fiecare dintre cele șase cazuri, a reprezentat lipsa grijilor și candoarea capabilă să vindece durerea din prezent. Credința strămoșească este pusă la loc de cinste, rugăciunea fiind cea în jurul căreia se dezvolta atât viața comunității, cât și a fiecărei familii în parte.
Deportarea s-a desfășurat treptat, debutând cu fruntașii satului sau cei care erau considerați înstăriți. După revenirea sovieticilor la putere, oroarea a luat forma colectivizării forțate, fie prin foametea prelungită, fie prin dizlocarea a familii întregi, trimise la muncă forțată în Siberia, în condiții greu de imaginat pentru cititorul de astăzi.
Volumul se încheie cu poze din arhiva personală a mărturisitorilor, dar și cu „povestitorii la vârsta amintirilor”, cum îi numește părintele Iorgovan, adică cu povestitorii în timpul înregistrării interviurilor.
Recomand această carte pentru toate motivele mai sus menționate dar și pentru faptul că părintele Iorgovan considera, în interviul menționat, că „mărturiile acestea vor rodi în sufletul oamenilor și îi vor trezi pe mulți”.