Străinul
- rezumat -
Partea întâi
Meursault, protagonistul din „Străinul”, este un francez algerian ce lucrează ca funcționar într-un birou al unei firme de transporturi maritime din Alger. Acesta a primit o telegramă de la Azilul de bătrâni din Marengo, care îl înștiința despre moartea și înmormântarea mamei sale. A doua zi, Meursault a luat masa la restaurantul prietenului său Celeste, care l-a compătimit și i-a prezentat condoleanțe, spunându-i că „avem numai o mamă”. Într-o căldură specifică verilor din Alger, Meursault a pornit cu autobuzul către Marengo. A adormit și s-a trezit lângă un soldat dornic de vorbă. După ce a coborât din autobuz, și-a continuat drumul pe jos, azilul fiind la 2 kilometri depărtare de sat. Portarul i-a spus că trebuia sa meargă mai întâi la directorul azilului. Directorul era „un bătrânel firav”, cu ochii de un albastru deschis, decorat cu Legiunea de onoare. Acesta i-a făcut un sumar al dosarului mamei sale, din care reieșea că femeia venise la azil în urmă cu trei ani, fiul său rămânând singurul ei sprijin. Meursault a simțit nevoia să justifice internarea mamei sale, dar directorul l-a oprit, spunându-i că el înțelegea că bătrâna avea nevoie de asistență, iar salariul lui era foarte mic. În plus, a adăugat că acolo mama sa și-a făcut prieteni de aceeași vârstă, cu care împărtășea preocupări comune. Directorul a vorbit mult, iar Meursault aproape că nu mai asculta. Directorul l-a însoțit la morga azilului, unde fiecare decedat era transportat pentru a nu-i tulbura pe ceilalți pensionari. Înmormântarea era programată pentru ora 10 a dimineții următoare și urma să fie religioasă, aceasta fiind una dintre ultimele dorințe ale mamei sale.
Într-o sală luminoasă, cu tavan de sticlă, Meursault a găsit sicriul alb al mamei sale. A fost întrebat de portar dacă voia să o vadă, însă acesta a refuzat fără să știe de ce. Ulterior, portarul i s-a destăinuit lui Meursault, spunându-i că era parizian, avea 64 de ani și se afla acolo de cinci ani. S-a angajat la azil din sărăcie și niciodată nu se identifica cu rezidenții azilului, numindu-i „ei” sau „ceilalți”, deși era, la rândul său, pensionar. La venirea serii, în sala de priveghi a venit și infirmiera azilului. Portarul l-a invitat la masă pe Meursault și i-a spus că prietenii din azil ai mamei sale voiau și ei să vină la priveghi. Tot el a pregătit cafea pentru toată lumea. Meursault ațipise când au sosit cei zece prieteni ai mamei sale. Îi auzea, însă nu ar fi putut să redea niciun detaliu al fețelor acestora. Era mirat că până atunci nu observase că toate femeile bătrâne erau „pântecoase”, iar bărbații erau toți foarte slabi și aveau bastoane. Una dintre femei plângea des și cu regularitate, iar portarul l-a înștiințat că femeia respectivă era cea mai bună prietenă a mamei sale.
În timpul nopții, Meursault s-a trezit din somn și a observat că toți bătrânii dormeau ghemuiți, cu excepția unuia dintre ei, care-l privea fix, sprijinit cu barba de baston. Dimineață, la ieșire din sala de priveghi, bătrânii i-au strâns mâna, ca și cum noaptea petrecută în tăcere „ar fi sporit intimitatea dintre noi”. Meursault a reușit să se spele în camera portarului și să bea o cafea cu lapte. Dealurile din împrejurimi despărțeau satul Marengo de mare, de aceea vântul aducea miros de sare. Vremea frumoasă și aerul sărat îl făceau pe Meursault să-și dorească să se plimbe, „dacă n-ar fi fost mama”.
După ce a semnat niște hârtii, directorul l-a mai întrebat o dată pe Meursault dacă dorea să-și vadă mama. Și de această dată Meursault a refuzat. La înmormântare urmau să participe el, directorul, infirmiera și un „prieten” al mamei sale, Thomas Perez, alături de care femeia obișnuia să-și petreacă majoritatea timpului. Celorlalți pensionari nu li se permitea să participe la funeralii, întrucât tristul eveniment i-ar fi putut indispune. În fața azilului, dricul venit să preia trupul mamei sale îi părea lui Meursault că seamăna cu un penar, iar la domnul Perez nu putea să vadă decât îmbrăcămintea nepotrivită și urechile „ciudate” și „blegi”. Îi era cald și își dorea ca totul să se fi terminat mai repede. Când a fost întrebat de cioclu (persoană care transportă morții la cimitir/groapă) câți ani avea mama sa, Meursault a evitat un răspuns concret, dându-și în același timp seama că nu-i știa vârsta. Convoiul funerar a început să meargă mai repede, însă căldura și strălucirea soarelui au devenit de nesuportat, smoala de pe o porțiune de drum proaspăt asfaltată lipindu-se cu încăpățânare de pantofii tuturor. Căldura, smoala și oboseala îl făceau pe Meursault să-și piardă ideile și concentrarea. Când Thomas Perez a leșinat, lui Meursault i s-a părut că acesta semăna cu o paiață dezmembrată. Înmormântarea propriu-zisă s-a desfășurat în mod firesc, cu repeziciune. Meursault s-a simțit ușurat când autobuzul care-l transporta din Marengo a pătruns pe străzile luminate ale Algerului.
Cu toate că a dormit suficient, se simțea obosit după ziua înmormântării. A ajuns cu tramvaiul în port unde s-a scăldat în apele golfului. Acolo a reîntâlnit-o pe Maria Cardona, o fostă dactilografă de la biroul său, pe care o plăcuse în trecut. Au petrecut timpul împreună, stând la soare și înotând, după care au mers la cinematograf, unde au văzut un film de comedie cu Fernandel, o celebritate a vremurilor respective. Lui Meursault i s-a părut pe alocuri amuzant filmul, dar per ansamblu a considerat că a fost stupid. Maria și Meursault au petrecut noaptea împreună. Dimineața următoare, Maria a trebuit să plece la o mătușă a sa, iar Meursault a stat în pat și a fumat până la orele prânzului, după care a mâncat două ouă fără pâine, fiind prea plictisit pentru a merge la magazin. La restaurantul prietenului său Celeste nu a mers, pentru a evita întrebările incomode despre mama sa. Seara a coborât la magazin, de unde a cumpărat pâine și macaroane, pe care le-a gătit pentru cină.
În prima zi de serviciu de după scurta vacanță, Meursault a avut mult de lucru. A luat prânzul la Celeste, a mers acasă pentru un pui de somn, după care s-a întors la birou și a lucrat toată după-amiaza. La întoarcerea acasă, pe scările blocului s-a întâlnit cu bătrânul Salamano, care-și bătea și apostrofa în mod obișnuit câinele, numindu-l „Ticălosule! Stârvul dracului”. Câinele avea o boală de piele din cauza căreia își pierduse aproape tot părul, iar întregul său corp era acoperit de eczeme. Tot atunci se întorcea acasă un al doilea vecin, Raymond Sintes, despre care lumea spunea că era un tip antipatic și întreținut de femei, însă el se apăra spunând că era „magazioner”. Au urcat împreună scările, iar Raymond l-a invitat pe Meursault să mănânce împreună cârnați și să bea vin. Pentru că nu avea chef să gătească, Meursault a acceptat invitația. În timpul cinei, Sintes i-a povestit că s-a bătut cu fratele amantei sale. Motivul altercației a fost că Sintes a bătut-o în mod violent pe sora bărbatului. În continuare, planul său era de a-i scrie o scrisoare plină de înjurături femeii, dar care să o facă să regrete despărțirea lor. Pentru acest lucru i-a cerut ajutorul lui Meursault, care a acceptat să o scrie fără să ezite. Raymond i-a strâns mâna, spunându-i că bărbații se înțeleg întotdeauna între ei.
Ulterior, Raymond l-a anunțat pe Meursault că a trimis scrisoarea și că era foarte mulțumit. Meursault a mers de mai multe ori la cinema cu colegul său de serviciu Emmanuel, iar în sâmbăta care a urmat s-a revăzut cu Maria. Au mers împreună la plajă, după care Maria a rămas peste noapte la el. Cei doi au auzit o ceartă aprigă care a avut loc în apartamentul lui Sintes. Amanta acestuia era în vizită și, pentru că el a bătut-o pe femeie, a fost chemată poliția. Cu toate acestea, bătăușul a scăpat nepedepsit pentru că i-a cerut ajutorul lui Meursault, care a declarat la poliție că femeia l-a insultat pe reclamat. Raymond i-a făcut apoi cinste cu masa și l-a invitat la bordel, dar Meursault a refuzat spunând că nu-i „place așa ceva”. Între timp, bătrânul Salamano era trist pentru că își pierduse câinele, și se temea să nu fie omorât de hingheri.
Meursault și Maria au fost invitați de Raymond să petreacă duminica în vila unui prieten de la malul mării. Raymond l-a avertizat pe Meursault că un grup de arabi îl urmărea, printre urmăritori aflându-se și fratele amantei sale, pe care o bătuse din nou. Între timp, Maria i-a spus lui Meursault că și-ar dori să se căsătorească. Meursault a acceptat, spunând că lui îi era indiferent. Bătrânul Salamano l-a vizitat pe Meursault și i-a spus că nu și-a găsit câinele la hingheri, și că acesta era probabil pierdut. I-a spus, de asemenea, că în cartier lumea îl condamna că și-a dus mama la azilul de bătrâni, dar că el știa că își iubise mama foarte mult.
În duminica plecării la mare, Meursault a fost trezit cu dificultate de Maria. În scara blocului s-au întâlnit cu Raymond, și au plecat împreună spre stația autobuzului care urma să-i ducă la periferia Algerului. Pe drum au sesizat un grup de arabi care păreau că-i urmăresc. Prietenul lui Raymond, Masson, locuia într-o vilă de lemn de la malul mării. Invitații s-au făcut comozi, după care Meursault, Maria și Masson au plecat să se scalde în mare. Gazda i-a așteptat cu pește fript, din captura din dimineața respectivă. Au mâncat, după care au băut o cantitate mare de vin, iar Meursault a fumat foarte mult. După masă, bărbații au plecat să se plimbe pe malul mării. Acolo l-au întâlnit pe fratele amantei lui Raymond și pe încă un arab, care se îndreptau spre ei. A urmat o altercație din care arabii au ieșit loviți, iar Raymond a fost rănit cu cuțitul la braț și la gură. Acesta a plecat împreună cu Masson la un doctor, care locuia în apropiere, pentru a se pansa. A venit înapoi bandajat și a vrut să se plimbe din nou pe plajă. Lângă un izvor care curgea în spatele unei stânci mari, i-au întâlnit din nou pe cei doi arabi care se odihneau. Raymond i-a dat lui Meursault revolverul său, și au continuat să se privească unii pe alții fără a se mișca. De această dată, lucrurile nu au mai degenerat. Masson și Raymond au mers la vilă, iar Meursault s-a reîntors la izvor, cu gândul de a scăpa de căldura infernală. Acolo l-a reîntâlnit pe „omul” lui Raymond, care stătea la soare, iar salopeta acestuia părea că fumega. Meursault simțea arzând același soare din ziua înmormântării mamei sale, care acum făcea ca picuri de sudoare să i se prelingă pe frunte. Arabul a scos un cuțit, iar lumina soarelui care se reflecta în lama cuțitului l-a izbit pe Meursault. Acesta a apăsat pe trăgaci, iar după ce s-a scuturat de transpirație, a mai tras patru focuri care erau ca și cum „aș fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii”.
Partea a doua
Imediat după arestare, Meursault a fost supus la mai multe interogatorii, pentru început de identificare. Cu ocazia identificării, judecătorul de instrucție a cerut ca acuzatului să îi fie desemnat un avocat din oficiu, fapt găsit de Meursault ca fiind „comod”. Judecătorul l-a aprobat, spunând că justiția era bine făcută.
Avocatul din oficiu, „mic și rotofei”, l-a pus pe Meursault la curent cu detaliile cazului. I-a adus acestuia la cunoștință că mai mulți martori de la azilul de bătrâni din Marengo îl acuzau pe acesta de insensibilitate, întrucât nu a dat dovadă de emoție în ziua înmormântării mamei sale. Pentru a se convinge pe sine de cum stăteau lucrurile, avocatul l-a întrebat personal dacă în ziua tristului eveniment l-au încercat sentimente firești pentru o asemenea ocazie. Meursault a spus că a pierdut demult obiceiul de a se analiza, că și-a iubit mama, dar că, în opinia sa, toți oamenii și-au dorit mai mult sau mai puțin moartea celor pe care-i iubeau. Această opinie i-a adus o profundă neliniște avocatului și l-a pus să-i promită că nu va repeta acele cuvinte nici în instanță și nici în fața judecătorului de instrucție. Meursault i-a explicat atunci avocatului că sentimentele sale își pierdeau din intensitate, devenind nesemnificative în comparație cu nevoile fizice, și că în ziua înmormântării era obosit și îi era somn. Din această cauză nu putea realiza cu adevărat ce se întâmpla. Avocatul părea în continuare nemulțumit, de aceea Meursault îsi dorea să îi explice și să îl convingă că și el era la fel ca toți ceilalți, dar curând această inițiativă a devenit neinteresantă întrucât l-a cuprins un sentiment general de lene.
A doua întrevedere cu judecătorul de instrucție nu a mai decurs la fel de calm ca prima dată. Judecătorul i-a vorbit acuzatului de Dumnezeu, spunându-i că el credea că niciun om nu era atât de vinovat încât Domnul să nu-l ierte, apoi l-a întrebat dacă și el credea. Meursault i-a spus că nu. După îndelungi eforturi de a-l aduce la credință, judecătorul a cedat, spunând că nu a întâlnit un om cu un suflet atât de „împietrit” ca al său. Rezultatul acestei discuții a fost că la următoarele înfățișări discuțiile s-au purtat în cea mai mare parte între avocat și judecător. La sfârșitul celor 11 luni de instrucție, judecătorul l-a numit pe Meursault „domnule Antihrist”.
Lunile petrecute în penitenciar s-au desfășurat cu repeziciune. Meursault a fost vizitat de Maria, la fel de frumoasă și zâmbitoare ca întotdeauna. Cu ocazia acestei vizite Meursault n-a putut să nu observe că principalul lucru care i-a lipsit, de când era în detenție, a fost compania unei femei, lipsă resimțită de toți ceilalți deținuți. El s-a plâns gardianului-șef, spunând că i se părea nedrept să nu poată beneficia de libertatea de a putea iubi. Gardianul l-a lămurit, replicând că esența detenției era răpirea oricărei forme de libertate. Meursault a fost de acord, spunând că „altfel care ar fi pedeapsa?”. Cu toate acestea, Meursault nu s-a simțit prea „nenorocit” în închisoare, singurul neajuns fiind pentru el plictiseala de a nu avea ce face. Acest inconvenient a dispărut când a învățat să-și „amintească”, iar somnul i s-a îmbunătățit, ajungând să doarmă până la 18 ore pe zi.
La fel ca în cazul înmormântării mamei sale și a crimei săvârșite, dezbaterile din cadrul ultimei sesiuni a curții cu jurați au fost dominate de „dogoarea soarelui de afară”. În sala de judecată se aflau jurații, ziariștii veniți să relateze despre un proces de paricid, care urma să se judece după cel al lui Meursault, dar și o mulțime de alți oameni veniți doar să asiste la proces. Unul dintre ziariști îl privea fix și cu insistență, încât Meursault a avut impresia că era privit de sine însuși. Acest gând l-a făcut să nu înțeleagă prea bine ce s-a întâmplat apoi, începând de la tragerea la sorți a juraților și până la lectura actului de acuzare, în care Meursault recunoștea nume de locuri și persoane. Printre martori se regăseau directorul și portarul azilului, Thomas Perez, Raymond, Masson, Salamano, Celeste și Maria. Procesul a început cu interogatoriul acuzatului și apoi al martorilor. Din interogatoriile directorului, portarului și al domnului Perez reieșea că mama sa îl învinuia că a dus-o la azil și că se plângea de el, că Meursault a dat dovadă de prea mult calm în ziua înmormântării și că nu a plâns deloc, că nu a vrut să vadă trupul neînsuflețit al mamei sale, dar și că a plecat imediat după înmormântare, fără a se reculege la mormânt. Celeste a încercat să-i ia apărarea lui Meursault, iar Raymond a declarat că el îl considera nevinovat. Cu ocazia interogatoriului Mariei, acuzarea a adus juraților la cunoștință că a doua zi după înmormântarea mamei acuzatului, acesta a comisun desfrâu moral, având relații intime cu martora, și că într-o zi care se dorea a fi de doliu, acesta a mers la un film de comedie. Reieșea că acuzatul era un monstru moral, lipsit de orice fel de sentimente și de sensibilitate. Atunci, avocatul apărării a răbufnit întrebând dacă acuzatul era judecat că și-a îngropat mama sau că a ucis un om. Procurorul nu s-a lăsat mai prejos, replicând că îl acuza că „și-a înmormântat mama cu un suflet de criminal”, replică ce a avut un mare impact emoțional asupra publicului.
În pledoaria de final, procurorul încerca să demonstreze că acuzatul a ucis cu premeditare. A reamintit de insensibilitatea acuzatului față de moartea mamei sale, de neștiința în ceea ce privea vârsta acesteia, de relațiile de a doua zi cu amanta sa, precum și de filmul de comedie. Acesta a readus în atenția curții că Meursault a complotat cu Raymond, om cu o „moralitate dubioasă”, că i-a provocat pe plajă pe adversarii acestuia și că i-a cerut revolverul, că s-a întors singur pe plajă pentru a face uz de revolver și că l-a ucis pe arab, așa cum plănuise, nu doar cu un glonț, ci cu altele patru în plus, pentru a se asigura că era o treabă bine făcută. Meursault nu putea să nu recunoască că procurorul avea parțial dreptate. Într-adevăr el nu regreta crima comisă, dar îl mira înverșunarea cu care era acuzat. Deși acuzatorii săi îl considerau inteligent, nu înțelegea cum această trăsătură care era o calitate pentru un om obișnuit, a devenit în cazul său o „acuzație zdrobitoare”. Și-ar fi dorit să poată explica „amical” că el nu a fost capabil niciodată să regrete ceva cu adevărat. Procurorul a continuat să vorbească despre sufletul lui Meursault. Considera că de fapt acuzatul nu avea suflet, că nu era nimic omenesc în el și că principiile nu se regăseau în structura sa morală, dar și faptul că nu avea nimic de-a face cu societatea, având în vedere că îi respingea cele mai elementare reguli de existență. Această pledoarie i-a stârnit lui Meursault doar mirare, părând mai preocupat de starea cauzată de căldură. Pledoaria avocatului său i s-a părut interminabilă și mai puțin eficientă decât a procurorului. Avocatul l-a descris ca fiind un om cinstit și muncitor, care și-a dus mama la azil pentru a beneficia de un confort pe care el nu i-l putea acorda. Ascultând cuvintele avocatului său, Meursault a fost năpădit de amintiri dintr-o viață care nu-i mai „aparținea”. Îi lipseau micile bucurii cum erau miresmele verii, dar și râsul Mariei și rochiile ei, și nu-și dorea decât ca acest proces să se termine mai repede. Momentul citirii sentinței a venit, iar Meursault a fost condamnat la moarte prin decapitare într-o piață publică, „în numele poporului francez”. Avocatul a încercat să-l liniștească, spunându-i că mai aveau la dispoziție recursul.
În timp ce îșiaștepta execuția, Meursault a refuzat să-l primească pe preotul închisorii, pentru că elconsidera că nu avea nimic de spus. Își petrecea timpul așteptând zorii fiecărei zile, precum și recursul său, luând în considerare posibilitatea ca acesta să îi fie respins și ca el să moară. Nu credea că moarteaera un lucru extraordinar, iar dacă murea atunci sau la 70 de ani nu avea importanță, având în vedere că alți oameni continuau să existe și toți acești oameni știau că viața „nu merită să fie trăită”. Pe Maria nu a mai văzut-o și a considerat că ea s-a plictisit să mai fie iubita unui condamnat la moarte. Deși a refuzat orice discuție cu preotul, aceasta și-a făcut apariția în celula sa. Preotul considera că recursul va fi admis, și că justiția lui Dumnezeu nu avea nimic de-a face cu justiția omenească, care nu era capabilă să-i spele păcatele. Meursault i-a răspuns preotului că el nu știa ce este păcatul, că își recunoștea vinovăția pentru comiterea faptei și nimic mai mult. Când preotul a spus că se va ruga pentru sufletul său, Meursault a izbucnit, urlând și jignind. A urlat întrebând ce importanță avea pentru el Dumnezeul preotului, precum și faptul de a fi condamnat și executat pentru că nu plânsese la înmormântarea mamei sale. Deși a trebuit să fie smuls de gardieni din mâinile condamnatului, preotul a continuat să-l privească pe acesta cu ochii plini de lacrimi. După un timp, preotul a plecat iar Meursault s-a calmat, epuizat de efortul emoțional. A adormit, iar când s-a trezit și-a adus aminte de mama sa. S-a gândit atunci că, precum probabil gândea mama sa în pragul morții, și el era pregătit să trăiască totul de la început. Izbucnirea aceea de furie l-a făcut să se simtă „izbăvit de tot răul” și și-a dat seama că el fusese fericit și că încă mai era. Nu putea să-și mai dorească decât ca, în ziua execuției, să aibă cât mai mulți spectatori care să-l întâmpine cu „strigăte de ură”.
***