În vreme de război
- rezumat -
Preotul Iancu din Podeni, văduv, tânăr și foarte bogat, a căzut victimă tâlharilor, foarte îndrăzneți și cruzi, care terorizau de ceva timp întreaga regiune. Aceștia au sosit într-o noapte, când Iancu era singur. Dintr-o întâmplare, atât mama sa, cât și argații, nu erau acasă. Lucru ciudat, hoții nu au furat caii de prăsilă ai victimei, iar câinii de pază nu au făcut niciun zgomot.
După doar două săptămâni, banda a fost prinsă, după ultima ei lovitură, la arendașul din capătul pădurii Dobrenilor.
După câteva zile, Iancu sosește obosit, la fratele său mai mare, ”neica Stavrache”. Acesta avea un han, fiind la rândul său un om bogat. Iancu i se destăinuie lui Stavrache cu privire la faptul că el este șeful vestitei bande de tâlhari care tocmai fusese prinsă. Doar o întâmplare a făcut să nu cadă și el în capcana autorităților. Stavrache ascultă, neîncrezător, ispravile fratelui său. Acesta îi povestește că jaful de la el de acasă, din urmă cu două săptămâni, fusese doar o înscenare, pentru a nu da de bănuit. Iancu îi cere sfatul, întrucat este îngrijorat cu privire la posibilitatea ca tovarășii de bandă să spună oamenilor legii adevărul cu privire la căpetenia lor. Discuția celor doi este întreruptă de sosirea la han a unui grup numeros de soldați voluntari, însoțiti de sergenți și un ofițer (actțunea se petrece în timpul războiului de independență al României din 1877). Cei doi frați ticluiesc un plan.
A doua zi, dimineața, Stavrache îl prezintă militarilor pe fratele său, tuns și proaspăt bărbierit, drept domnul ”Iancu Georgescu”, care ar dori să se ofere voluntar pentru a merge pe front. Deși nu deținea vreun act, noul voluntar este primit cu bucurie, el plecând chiar în aceeași zi, împreună cu grupul.
Popa Iancu dispare astfel fără urmă. Foștii săi colegi de bandă nu îl trădează. După un timp, Stavrache primește o scrisoare de la Iancu, în care acesta îi povestește despre faptele sale de vitejie de la asediul Plevnei. Hangiul s-ar fi bucurat ca fratele său să fi murit în război, întrucât îi preluase întreaga avere, în lipsa vreunei alte rude mai apropiate (între timp murise și mama celor doi). Curând, frământările sale legate de o posibilă reîntoarcere a lui Iancu sunt risipite de o nouă scrisoare, în care este înștiințat cu privire la moartea acestuia.
După cinci ani de la sfârșitul războiului, în ciuda asigurărilor avocatului consultat, Stavrache este înspăimântat de posibilitatea ca fratele său să mai fie totuși în viață, și să se întoarcă pentru a-și recupera averea. Fantoma fratelui (despre care știe că e mort), dar și patima banilor, îi tulbură mintea, visele și imaginația. Are coșmaruri cu privire la faptul că Iancu s-a întors, în chip de ocnaș evadat, respectiv de ofițer. Hangiul încearcă să se apere de aceste vedenii ducându-se la Biserică ori chemând preotul să îi facă sfeștanie acasă.
Într-o seară de iarnă, soseste o sanie cu doi călători obosiți. Evaluându-i ca fiind oameni cu dare de mână, probabil negustori sau funcționari, hangiul le deschide și îi găzduiește pentru o noapte. După ce se odihnesc, unul dintre călători îi dezvăluie că este chiar fratele său disparut, Iancu. Stavrache este șocat, cu atât mai mult cu cât fratele său îi cere bani, pentru a acoperi o sumă sustrasă din fondurile regimentului.
Confundând realitatea cu vechile sale obsesii, Stavrache trece printr-un moment de nebunie. El face spume la gură și distruge obiectele din jur, aruncându-se asupra fratelui său pentru a-l ucide. Între hangiu și oaspeții săi are loc o luptă crâncenă. Cei doi călători reușesc cu greu să îl lege pe Stavrache, care râde și scuipă, legănându-se și cântând ”popește”. Întrebat de tovarășul său cu privire la ce e de facut, având în vedere reacția și comportamentul neobișnuit, Iancu concluzionează, dezamăgit, că nu a avut noroc. Nuvela se încheie cu această afirmație, care lasă loc mai multor întrebări și ipoteze, fără a oferi însă cititorului prea multe răspunsuri cu privire la scopurile reale ori faptele urmatoare ale celui crezut mort atât de mult timp.
***