LEVITICUL
- A treia carte a lui Moise -
Capitolul 1
Rânduiala jertfelor. Arderea-de-tot.
Domnul i-a dat lui Moise indicații cu privire la rânduiala jertfelor. Dacă animalul adus jertfă era dintre vitele mari, trebuia să fie parte bărbătească, fără meteahnă. Animalul trebuia sacrificat în fața cortului mărturiei. La jertfa arderii-de-tot, animalul trebuia jupuit și tăiat în bucăți. Cu sângele său, Aaron și fiii săi trebuiau să stropească jertfelnicul de jur-împrejur. Bucățile, capul și grăsimea erau puse pe focul de pe jertfelnic. Urmau a fi puse măruntaiele și picioarele, dar numai după ce erau spălate. La fel se proceda și în cazul vitelor mici. Dacă darul adus era dintre păsări, aceasta era înjunghiată de preot, pe jertfelnic. Gușa și penele îi erau îndepărtate, aripile frânte, după care era pusă pe foc.
Capitolul 2
Jertfele de mâncare.
Dacă darul adus Domnului era din prinosul de pâine, acesta trebuia să fie din făina de grâu curat și untdelemn, peste care se punea tămâie. Preotul punea pe foc o mână de făină amestecată cu untdelemn și tămâe, iar restul le rămânea lui Aaron și fiilor săi. Dacă pâinea era coaptă, aceasta trebuia să fie nedospită și sărată. Preotul lua doar o parte din ea și o punea pe focul de pe jertfelnic, restul rămânându-le preoților.
Dacă I se aducea Domnului jertfă din pârga roadelor, aceasta consta în grăunțe proaspete, prăjite, peste care se adăugau untdelemn și tămâie.
Capitolul 3
Jertfele de mulțumire.
Dacă I se aducea Domnului jertfă de mulțumire din vitele mari, aceasta putea să fie parte bărbătească sau femeiască, fără meteahnă. Era înjunghiată înaintea Domnului. Sângele îi era turnat de preoți pe jertfelnic, de jur-împrejur. Din jertfa de mulțumire I se afierosea Domnului grăsimea de pe intestine, de pe șolduri și de pe ficat, precum și rinichii, cu grăsimea lor. Acestea erau puse de preoți pe focul de pe jertfelnic.
Dacă jertfa făcea parte dintre vitele mici, putea să fie parte bărbătească sau femeiască, fără meteahnă. Dacă era miel, Domnului I se afierosea grăsimea și partea dintre solduri, grăsimea de pe intestine și de pe ficat, precum și rinichii, cu grăsimea lor.
Dacă jertfa era dintre capre, era înjunghiată înaintea Domnului, iar sângele îi era turnat pe jertfelnic. Partea afierosită Domnului era grăsimea de pe intestine, de pe șolduri și de pe ficat, precum și rinichii, cu grăsimea lor.
Toată grăsimea era a Domnului, aceasta rămânând ca lege veșnică.
Capitolul 4
Jertfele pentru păcat.
Dacă, din neștiință, era încălcată vreuna dintre poruncile Domnului de către un arhiereu, acesta trebuia să aducă jertfă pentru păcat un vițel fără meteahnă. Vițelul trebuia înjunghiat înaintea Domnului, iar preotul trebuia să stropească de șapte ori cu sânge spre perdeaua sfântă, să ungă coarnele altarului tămâierii, restul sângelui turnându-l la temelia jertfelnicului. Ca și în cazul jertfei de mulțumire, vițelului i se lua grăsimea de pe intestine, de pe șolduri și de pe ficat, precum și rinichii, cu grăsimea lor, și se ardeau pe jertfelnic. Pielea, capul, carnea, picioarele, măruntaiele și necurățenia sa, erau arse în afara taberei. La fel se proceda dacă păcătuia întreg poporul, după care preotul se ruga pentru iertarea păcatelor.
Dacă însă păcătuia o căpetenie, trebuia să aducă jertfă un țap fără meteahnă, iar dacă păcătuia un om de rând trebuia să jertfească o capră, în ambele cazuri procedându-se ca și în cazul jertfei de mulțumire.
Capitolul 5
Jertfe pentru vinovăție.
Dacă cineva păcătuia ca martor sau dacă cineva se atingea de ceva necurat, acela trebuia să își mărturisească păcatul și să Îi aducă Domnului, jertfă pentru păcat, o oaie sau o iadă din turma sa. Dacă nu avea această posibilitate, putea să aducă două turturele sau doi porumbei: unul jertfă pentru păcat iar celălalt ardere-de-tot, sau a zecea parte dintr-o efă de făina curată.
Dacă cineva păcătuia cu privire la cele afierosite Domnului, trebuia să aducă jertfă un berbec fără meteahnă, precum și prețul berbecului, plus o cincime din acesta, bani pe care îi dăruia preotului. Dacă oricine încălca vreuna dintre poruncile Domnului, trebuia să aducă ca jertfă de vinovație un berbec din turma sa.
Capitolul 6
Alte jertfe.
Dacă cineva înșela cu ceva pe aproapele său, dacă ascundea un lucru pierdut sau dacă jura strâmb, plătea ceea ce a greșit, la care adăuga a cincea parte din preț și aducea ca jertfă pentru greșeală, un berbec fără meteahnă, după măsura păcatului.
În ziua în care Aaron și fiii săi erau unși de către Moise, trebuiau să aducă Domnului, în dar, a zecea parte dintr-o efă de făină curată, ca jertă necontenită. În ceea ce privește rânduiala jertfei pentru păcat, Domnul i-a transmis lui Moise că animalele aduse vor fi înjunghiate înaintea Sa, acolo unde se înjunghiau și jertfele pentru arderea-de-tot.
Capitolul 7
Jertfe de ispășire.
Ca jertfă de ispășire trebuia adus un berbec, sângele îi era vărsat la temelia jertfelnicului, iar grăsimea de pe intestine, de pe șolduri și de pe ficat, precum și rinichii, cu grăsimea lor, se ardeau pe jertfelnic. La această jertfă, ca și la jertfa pentru păcat, exista aceeași rânduială, aceasta revenindu-i preotului care s-a rugat pentru păcătos. Pielea arderii-de-tot îi revenea preotului. Dacă jertfa ce se aducea Domnului era de laudă, trebuiau aduse în dar pâini nedospite, din făină curată cu untdelemn, și pâini dospite, ca jertfă de laudă mulțumitoare. Dacă jertfa adusă era de făgăduință, sau era un dar de bunavoie, aceasta trebuia mâncată în ziua aducerii ei sau în cea de-a doua zi. Dacă din carne mai rămânea ceva în a treia zi, aceasta trebuia arsă. Domnul le-a mai poruncit evreilor să nu mănânce grăsime de bou, oaie sau capră, de mortaciune sau de animal sfâșiat de fiare, sau a animalelor aduse ca jertfă Domnului, și nici sânge de animal sau de păsări.
Capitolul 8
Sfințirea lui Aaron și a fiilor săi.
Domnul i-a poruncit lui Moise să îi ia pe Aaron și pe fiii săi, veșmintele, mirul, vițelul de jertfă pentru păcat, cei doi berbeci și coșul cu azimele, și să adune poporul la ușa cortului mărturiei. Moise a făcut întocmai. După ce i-a spălat pe toți, l-a îmbrăcat pe Aaron cu tunica, brâul, mantaua, efodul, pieptarul cu sorții Urim și Tumim, iar pe cap i-a pus tiara cu tăblița de aur, diadema sfințeniei. Moise a luat mirul și a stropit cu el de șapte ori asupra jertfelnicului, pe care l-a sfințit. Apoi a sfințit baia și cortul. A turnat mir pe capul lui Aaron și l-a sfințit. Pe fiii lui Aaron i-a îmbrăcat în tunici, i-a încins cu brâie și le-a pus turbane.
Apoi au adus vițelul ca jertfă de ispășire și primul berbec ca ardere-de-tot. Din sângele celui de-al doilea berbec, i-a uns Moise, pe Aaron și pe fiii săi, pe lobul urechii drepte, pe degetul mare de la mâna dreaptă și pe degetul mare de la piciorul drept, iar cu restul sângelui a stropit jertfelnicul de jur-împrejur. Moise a luat grăsimea, șalele, șoldul cel drept, o azimă, o pâine cu untdelemn și o turtă, le-a pus în mâinile lui Aaron și ale fiilor săi, după care le-a adus ardere-de-tot pentru sfințire. Moise a luat apoi mir și sânge de pe jertfelnic și i-a stropit pe Aaron și pe fiii săi, precum și hainele lor. În felul acesta au fost sfințite și hainele. Carnea au fiert-o și au mâncat-o în curtea cortului, împreună cu pâini din coșul sfințirii preoțești.
Domnul le-a mai poruncit ca, timp de șapte zile, să nu se îndepărteze de la intrarea cortului mărturiei, cât timp li se sfințeau mâinile.
Capitolul 9
Jertfa lui Aaron.
În cea de-a opta zi, Moise i-a spus lui Aaron că trebuie să aducă jertfă pentru păcat un vițel, iar ca ardere-de-tot un berbec. Bătrânilor lui Israel le-a spus că trebuie să aducă jertfă pentru păcat un țap, ca ardere-de-tot, un berbec, un vițel și un miel, iar ca jertfă de mulțumire un bou și un berbec. Lucrurile s-au făcut întocmai. După ce au ieșit din cortul mărturiei, atât Moise, cât și Aaron, i-au binecuvântat pe oameni și atunci Slava Domnului S-a arătat întregului popor, sub formă de foc, care a mistuit arderile-de-tot și grăsimea de pe jertfelnic.
Capitolul 10
Greșeala și pedeapsa lui Nadab și Abiud.
Doi dintre fii lui Aaron, Nadab și Abiud, au fost pedepsiți cu moartea pentru că au adus foc străin înaintea Domnului, tămâind în afara rânduielii.
Domnul i-a poruncit lui Aaron, ca atât el, cât și cei doi fii rămași ai lui, Eleazar și Itamar, să nu consume vin când intrau în cortul mărturiei sau când se apropiau de jertfelnic. Prinosul de pâine și cel de carne trebuiau mâncate în loc sfânt, de către Aaron și familia sa.
Capitolul 11
Animale curate și necurate.
Domnul le-a transmis, lui Moise și lui Aaron, că puteau fi mâncate toate animalele care aveau unghia despicată, sau care aveau copita despicată în două, și care își rumegau mâncarea. Nu puteau mânca cămilă, pentru că rumega, dar nu avea unghia despicată, iepurele de stâncă, pentru că rumega, dar nu avea laba despicată, porcul, pentru că avea unghia despicată, dar nu rumega.
Din ape puteau mânca orice avea aripi și solzi. Dintre păsări erau spurcate: vulturul, zgripțuroiul, vulturul de mare, șoimul, eretele, corbul, struțul, cucuveaua, rândunica, uliul, huhurezul, pescarul, ibisul, lebada, pelicanul, cocorul, bâtlanul, cocostârcul, pupăza și liliacul.
Dintre insecte le putau mânca pe acelea care aveau aripi, umblau în patru picioare și puteau sări pe pământ (lăcustele). Cel care se atingea de dobitoacele necurate sau de stârvurile lor, necurat era până seara. Necurați erau și cei care se atingeau de stârvul unui animal îngăduit. Trebuiau să își spele hainele, să se spele pe sine, și necurați erau până seara.
Târâtoarele erau total interzise de la a fi consumate.
Capitolul 12
Curățirea femeilor după naștere.
Dacă o femeie năștea un băiat, era necurată timp de șapte zile, în a opta zi băiatul era tăiat-împrejur, după care trebuia să mai aștepte 33 de zile. Dacă năștea o fată, era necurată timp de două săptămâni, după care mai aștepta 66 de zile. După ce se împlineau zilele curățirii ei, trebuia să aducă jertfă ardere-de-tot un miel, iar ca jertfă pentru păcat, un pui de porumbel sau o turturea. Dacă nu avea posibilități, putea să aducă doi pui de porumbei sau două turturele. Preotul le aducea jertfă, după care se ruga pentru ea.
Capitolul 13
Lepra la oameni și pe veșminte.
Dacă pe pielea unui om se ivea o umflatură, pecingine sau pete lucioase, și îi apăreau răni, acesta trebuia adus la Aaron, sau la unul dintre fiii săi preoți. Dacă acesta constata semnele leprei, îl declara necurat. Dacă rana nu era adâncita, îl închidea timp de șapte zile, iar în a șaptea zi îl cerceta din nou. Dacă rana nu era extinsă, preotul îl declara curat.
Leprosul trebuia să umble cu hainele sfășiate, capul descoperit, cu o învelitoare în jurul gurii, și să locuiască în afara taberei.
Dacă semnul leprei era pe o haină, preotul trebuia să cerceteze pata și să închidă haina respectivă timp de șapte zile. În ziua a șaptea cerceta din nou pata. Dacă pata se extindea, însemna că era lepră și lucrul trebuia ars. Dacă nu era extinsă, haina era spălată și închisă pentru alte șapte zile. Dacă pe haină nu mai rămânea niciun semn, aceasta era spălata și declarată curată.
Capitolul 14
Curățirea leprei.
În ziua curățirii, preotul ieșea din tabără și îl cerceta pe cel care a fost bolnav. Dacă rănile de lepră se vindecau, preotul lua două păsări curate, lemn de cedru, ață roșie, răsucită și isop. După ce înjunghia una dintre păsări, înmuia pasărea vie, și celelalte obiecte, în sângele ei, deasupra unei ape curgătoare. Păsării vii i se dădea drumul pe câmp, iar cel care a fost bolnav era stropit de șapte ori cu sânge. Trebuia să își spele hainele, și pe sine, și să își tundă tot părul. Putea să intre în tabără, dar locuia în afara casei sale timp de șapte zile. În ziua a șaptea își tundea tot părul de pe cap, se spăla pe sine și hainele sale, și era curat. În cea de-a opta zi, trebuia să ia doi miei fără meteahnă, o mielușea fără meteahnă, trei zecimi dintr-o efă de făină frământată cu untdelemn și un log de untdelemn. Untdelemnul și primul miel erau aduse ca jertfă de vinovăție. Din sângele mielului și din untdelemnul care rămânea după ce stropea de șapte ori înaintea Domnului, îl ungea pe cel însănătoșit pe lobul urechii drepte, pe degetul mare de la mâna dreaptă și pe degetul mare de la piciorul drept. Untdelemnul rămas, preotul îl turna pe capul celui care se însănătoșea. Apoi preotul aducea jertfă ardere-de-tot și prinosul de pâine. Cel sărac putea să aducă jertfă un miel, a zecea parte dintr-o efă de făină frământată cu untdelemn, un log de untdelemn și două turturele.
Dacă cuiva îi apăreau în casă semne de lepră, trebuia să cheme preotul. Dacă preotul observa pete roșiatice și verzui, adâncite în perete, închidea casa timp de șapte zile. În cea de-a șaptea zi, acesta cerceta din nou casa. Dacă petele erau extinse, poruncea ca pietrele afectate să fie scoase și aruncate, și casa retencuită. Dacă petele reapăreau, însemna că era lepră statornică iar casa era dărâmată. Cel care intra în casă, pe durata în care era închisă, era necurat până seara. Dacă boala nu se extindea, după ce casa era retencuită, preotul declara casa curată. Spre curățirea casei erau aduse jertfă două păsări vii, lemn de cedru, ață roșie, răsucită, și isop, procedându-se ca și în cazul omului care se curăța de lepră.
Capitolul 15
Rânduieli pentru necurăția bărbaților și a femeilor.
Dacă un bărbat avea scurgere din trupul său, era necurat. Patul pe care dormea, persoanele și obiectele de care se atingea, lucrurile pe care ședea, erau necurate. După ce bărbatul se curăța de scurgerea sa, trebuia să calculeze șapte zile pentru curățire. Trebuia să se spele pe sine și hainele sale iar în cea de-a opta zi, să aducă două turturele sau doi porumbei, unul ca jertfă pentru păcat iar celalalt ca ardere-de-tot, după care preotul se ruga pentru el. Dacă un bărbat avea descărcare seminală în timpul somnului trebuia să își spele întreg corpul, și necurat era până seara. Dacă un barbat se culca cu o femeie și el avea ”descărcare de sămânță”, amândoi trebuiau să se spele și necurați erau până seara.
Dacă o femeie avea curgere de sânge firească, timp de șapte zile era necurată. Persoanele sau obiectele pe care le atingea deveneau necurate. Dacă o femeie avea curgere de sânge în prelungirea celei firești, atâta timp cât dura aceasta, era necurată. După ce înceta curgerea, trebuia să calculeze șapte zile, după care era curată. În cea de-a opta zi, trebuia să aduca în dar Domnului două turturele sau doi porumbei, care erau jertfiți ca și în cazul bărbatului atins de scurgere.
Capitolul 16
Ziua cea mare a ispășirii.
După ce cei doi fii ai lui Aaron au murit, Domnul i-a transmis lui Moise indicații cu privire la modul în care Aaron putea să intre în ”locașul cel sfânt de după perdea”. Acesta trebuia să aducă ca jertfă pentru păcat un tăuraș și un berbec, pentru ardere-de-tot. De la popor trebuia să ia doi țapi, ca jertfă pentru păcat, și un berbec, pentru ardere-de-tot. Aducea tăurașul ca jertfă pentru propriul păcat, după care se ruga pentru sine și pentru cei din casa sa. Lua cădelnița, plină cu cărbuni și tămâie, intra în sfânta-sfintelor, iar norul de fum acoperea acoperământul ispășirii. Din sângele tăurașului stropea spre răsărit, peste acoperământul ispășirii, iar în fața acoperământului stropea de șapte ori.
Dintre cei doi țapi, unul era sortit Domnului și celălalt lui ”Ducă-se-pe-pustii”. Cel sortit Domnului era adus ca jertfă pentru păcatul poporului, și, din sângele lui, stropea acoperământul ispășirii și în fața lui, iar pe celălalt îl punea înaintea Domnului. Se ruga asupra lui, mărturisind păcatele și fărădelegile fiilor lui Israel, după care trimitea un om anume să îi dea drumul în pustie. Aaron intra în cortul mărturiei, își dezbrăca tunica și se spăla. Apoi săvârșea arderea-de-tot pentru sine și arderea-de-tot pentru popor. Cel care lăsa țapul în pustie putea să intre în tabără doar după ce se spăla pe sine și hainele sale. Pielea, carnea și necurăția tăurașului și a țapului, aduși ca jertă pentru păcat, erau scoase și arse în afara taberei.
Acestea rămâneau ca lege veșnică: în ziua a zecea a lunii a șaptea, omul trebuia să își smerească sufletul și să nu facă nicio treabă, deoarece în ziua aceea se făcea rugăciune de ispășire pentru ca, fiecăruia în parte, să i se curețe păcatele.
Capitolul 17
Locul jertfelor. Oprirea de a mânca sânge.
Singurul loc în care era permisă jertfirea unui animal, era înaintea Domnului, în fața cortului mărturiei. În caz contrar, cel care săvârșea fărădelegea, era ”stârpit din poporul său”. Acest lucru era valabil atât pentru evrei, cât și pentru străinii care locuiau între ei. Dacă oricare dintre aceștia mânca sânge, Domnul îi pedepsea întorcându-Și fața de la ei, deoarece ”viața oricărui trup este în sângele său”. De asemenea, Domnul a interzis și consumarea cărnii animalului sfâșiat de fiară sau a vreunei mortăciuni.
Capitolul 18
Oprirea însoțirilor nelegiuite.
Domnul i-a spus lui Moise că rânduielile după care trebuiau să se ghideze evreii erau ale Sale. Nimeni nu trebuia să se apropie de o rudă de sânge cu scopul de a-i descoperi goliciunea. Era interzisă descoperirea goliciunii: mamei și a tatălui, a femeii tatălui, a surorii, a nepoatei, a fiicei femeii tatălui, a mătușii, a fratelui tatălui sau a femeii sale, a nurorii, a unei femei și a fiicei sale. Un bărbat nu trebuia să își ia ca ”țiitoare” pe sora femeii sale, să nu se apropie de femeie în perioada necurățirii ei, să nu se culce cu femeia aproapelui, sau să întrețina relații homosexuale. Niciun părinte nu trebuia să își închine copilul zeului Moloh. Oricine încălca vreuna dintre aceste porunci, era ”stârpit din poporul său”.
Capitolul 19
Porunci pentru viața de fiecare zi.
Domnul i-a transmis lui Moise un set de reguli după care evreii trebuiau să se ghideze în viața de zi cu zi. Orice om credincios trebuia să se teamă de părinții săi, să nu se închine la idoli, să Îi aduca Domnului jertfa de bunăvoie. Când se secerau holdele, spicele de pe margini și cele căzute trebuiau lăsate săracilor. Trebuiau să nu fure, să nu mintă, să nu își înșele aproapele, să nu pângărească numele Domnului, să nu rețină plata simbriașului, să nu fie nedrepți la judecată, să nu umble cu vicleșug în neamul lor, și să nu se răzbune. În cireadă nu trebuiau să împreuneză două soiuri de vite, iar în holde să nu semene două soiuri de semințe odată. Dacă cineva se culca cu o femeie roabă, care era logodită cu alt bărbat, se făcea cercetare, dar nu erau dați morții.
Când evreii aveau să intre în țara făgăduită de Domnul, rodul pomilor urma să fie necurat timp de 3 ani, în al patrulea an era considerat prinos de laudă Domnului, iar în al cincilea an puteau fi consumat. Mai urmeaza o serie de interdicții referitoare la diferite ritualuri magice și la practicanții lor, precum și la modificări corporale, cum ar fi încrețirea părului și tăieturi sau împunsături de ac pe piele. Trebuiau respectate zilele de odihnă ale Domnului și locașul Său cel sfânt, să îi cinstească pe bătrâni, să îi respecte pe străini, să nu fie nedrepți la judecată sau la măsurat.
Capitolul 20
Pacate si pedepse.
Domnul a întărit din nou interdicția închinării la idoli, în special la zeul Moloh, care presupunea sacrificii umane. Pedeapsa pentru cel care păcătuia era ”stârpirea sa din popor”, iar Domnul Își întoarcea fața de la el. La fel se întâmpla și cu cei care apelau la diverși practicanți de ritualuri oculte. Erau dați morții cei ce își blestemau părinții, comiteau adulter, săvârșeau acte homosexuale sau de zoofilie, cel care se culca cu nora sau cu sora sa ori care își lua femeie atât pe mamă, cât și pe fiica ei.
De asemenea, Domnul i-a reamintit lui Moise, și prin el evreilor, că era interzis consumul animalelor și păsărilor necurate, precum și a târâtoarelor.
Capitolul 21
Sfințenia preoților.
Preoții nu trebuiau să se atingă de morți, cu excepția rudelor apropiate. De asemenea, preotului îi era interzis să își ia de soție o femeie desfrânată sau pângărită. Dacă fiica unui preot păcătuia prin desfrânare, era pedepsită cu moartea, deoarece a pângărit numele tatălui său. Preotul pe capul căruia s-a turnat mirul de ungere, nu trebuia să intre la mort, să își descopere capul sau să își sfâșie hainele și nici să nu părăsească locașul sfânt. Trebuia să își ia de soție o fecioară din neamul său.
Nimeni din neamul lui Aaron nu putea să Îi aducă daruri sau jertfă Domnului, dacă avea un defect fizic. Acesta putea să mănânce din jertfe sau prinoase, dar nu se putea apropia de sfânta-sfintelor sau de jertfelnic.
Capitolul 22
Cum anume se vor înfrupta preoții și mirenii din cele sfinte; însușirile jertfelor.
Oricine din neamul lui Aaron, care avea lepră sau scurgere, nu trebuia să mănânce din cele sfinte până nu se curăța. Dacă vreunul dintre aceștia se atingea de mort sau de o vietate necurată, necurat era până seara, la apus. După ce acesta își spăla trupul, îi era îngăduit să mănânce din cele sfinte. Preoții nu trebuiau să consume animal mort sau sfâșiat de fiară. Oaspeții sau simbriașii preoților nu aveau voie să mănânce din cele sfinte, cu excepția robului cumpărat din banii preotului. Omul care, din neștiință, mânca din cele sfinte, adăuga o cincime la prețul celor sfinte și îi dădea preotului.
Dacă fiii lui Israel sau străinii care locuiau printre ei îi aduceau prinos de bunăvoie Domnului, ca ardere-de-tot, darul trebuia să fie fără meteahnă, parte bărbătească sau femeiască și să fie vită, oaie sau capră. Un vițel, miel sau ied, putea să fie adus jertfă Domnului numai după ce stătea șapte zile cu mama sa.
Capitolul 23
Despre sarbatori.
Sărbătorile Domnului erau:
- Paștile – sărbătorit la data de 14 Nisan;
- Sărbătoarea Azimelor – sărbătorită la 15 Nisan: timp de șapte zile se mâncau azime;
- Sărbătoarea Trâmbițelor – ziua întâi a lunii a șaptea: nu se făcea nicio muncă și se aduceau arderi-de-tot Domnului;
- Ziua Ispășirii – a zecea zi a lunii a șaptea: zi sfântă, în care evreii își smereau sufletele, se rugau pentru ispășire și aduceau ardere-de-tot Domnului.
- Sărbătoarea Corturilor – ziua a 15-a a celei de-a șaptea luni. Sărbătoare instituită pentru a aminti de șederea evreilor în corturi în timpul călătoriei spre țara făgăduită și pentru a mulțumi Domnului pentru roadele pământului. Se sărbătorea timp de șapte zile, în fiecare an.
Capitolul 24
Sfeșnicul și pâinile punerii-înainte. A numi numele Domnului. Legea Talionului.
Domnul i-a transmis lui Moise că evreii trebuiau să ducă ulei de masline curat, care să ardă neîncetat în candele. Pe masă, de dinaintea Domnului, trebuiau așezate 12 pâini, fiecare făcută din două zecimi de efă de faină. Pâinile trebuiau așezate în două rânduri, pe care se mai așezau tămâie și sare. În ziua odihnei, acestea se puneau înaintea Domnului, după care puteau fi mâncate de Aaron și de fiii săi.
Fiul unui egiptean a fost omorât prin lapidare, după ce ”a numit numele Domnului” (n.n. a existat o perioadă în care evreii nu cutezau să pronunțe numele Domnului) și l-a blestemat. Domnul i-a mai spus lui Moise că, dacă cineva va săvârși o crimă, va fi omorât, iar dacă va omorî un dobitoc, va plăti viață pentru viață. Dacă cineva îl vatăma pe aproapele său, era și el vatamat întocmai: ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Capitolul 25
Anul jubileu.
La indicațiile Domnului, Moise a mai rânduit două sărbători: anul sabatic și anul jubileu. Anul sabatic urma unei perioade de șase ani, în care evreii își strângeau recoltele. În acest an, al șaptelea, totul rămânea necultivat iar rodul pământului era lăsat săracilor, animalelor și străinilor. Era un an de odihnă în cinstea Domnului, în care datoriile celor săraci erau amânate.
Anul jubileu: anul al cincizecilea, după șapte ani sabatici. În acest an, evreii își recăpătau libertatea și proprietățile pierdute, iar sclavii cu soțiile și copiii lor deveneau oameni liberi. Ca și în anul sabatic, pământul rămânea necultivat.
Capitolul 26
Binecuvântări și blesteme.
Domnul le-a poruncit din nou evreilor să nu își facă chip cioplit și să nu se închine la idoli, să păzească zilele de odihnă și locașul sfânt. Cu condiția respectării poruncilor, Domnul le-a promis evreilor belșug și pace. În caz de neascultare și neîndeplinire a poruncilor, erau loviți de boală, război și robie. Dacă nu exista îndreptare, îi lovea de șapte ori mai mult. După aceea, Domnul trimitea fiarele campului, care le ucideau copiii și vitele, îi dădea în mâinile dușmanilor, le pustia țara și îi risipea printre neamuri, sau îi lovea cu frica de a fi urmăriți, chiar dacă nimeni nu îi urmărea. Numai în momentul în care va vedea pocaință în inimile lor, Domnul își va aminti de legământul cu Avraam, Isaac și Iacob.
Capitolul 27
Făgăduințe și zeciuieli
Dacă cineva I se ”făgăduia Domnului”, prețul unui bărbat între 20 și 60 de ani era de 50 de sicli de argint, iar al unei femei de 30 de sicli; între 5 și 20 de ani, prețul era de 5 sicli pentru bărbat și de 3 sicli pentru femeie; de la 60 de ani în sus, prețul era de 15 sicli de argint pentru un bărbat și 10 pentru femeie. Dacă omul nu avea posibilități financiare, preotul îi stabilea prețul în funcție de veniturile sale. Dacă cineva afierosea Domnului casa sa, și dorea să o răscumpere, plătea o cincime în plus față de prețul inițial. Dacă afierosea cineva o țarină în anul jubileu, țarina rămânea la prețul ei. Nimeni nu putea sa afierosească Domnului pe întâii născuți ai animalelor, pentru că întâii născuți erau ai Domnului.
***