Spiritualitatea tinerei generații în România interbelică
- eseu -
Sfârșitul primului război mondial a reprezentat un punct de cotitură nu doar pentru consolidarea statului și națiunii române, în granițele sale istorice, ci și în ceea ce privește ”renașterea” spirituală a poporului și sufletului românesc.
În fața noilor realități, determinate de schimbările economice, politice și de mentalitate, partea cea mai sensibilă a națiunii, prin reprezentanții de la acea vreme ai mediului cultural românesc, și-a pus, în mod legitim, întrebarea cu privire chiar la existența (din punct de vedere spiritual) unei noi generații, precum și la năzuințele ori așteptările ei. Așa cum arăta Mircea Vulcănescu, dilema pornea de la constatarea faptului că generațiile anterioare păreau că și-au atins țelul, unind provinciile locuite de români, dar lăsând în sarcina urmașilor o misiune mai puțin concretă, cu nimic mai puțin importantă – realizarea unei unități spirituale românești, printr-o cultură de nivel mondial sau, altfel spus, transpunerea ”sufletului național” în operă cultă. S-a creat astfel cadrul unei veritabile polemici pe marginea subiectului, convulsiile provocate de aceasta făcându-se resimțite până târziu, în epoca anilor 30, când deja se polarizaseră mai multe opinii. În ciuda disputei pe marginea diferențelor, a existat totuși și un punct comun al acestora, care a fost cel mai bine exprimat de către Petru Comarnescu. Acesta afirma că: generațiile biologice devin generații culturale doar dacă se produce ”o mutație de valori, adică de aprecieri, credințe, acțiuni față de viață și societate”.
Ca mulți alții, Octavian Goga vedea în generația postbelică ”un suflet nou”, pe care îl intuia pe linia ideii naționale, bucurându-se totodată de ”sfânta nemulțumire” a tinerilor, pe care o înțelegea ca un creuzet de idei înspăimântător, prin forță și vigoare, prin urmare folositor din punct de vedere al țelului, dar periculos, atât timp cât acesta nu urma o formă de inspirație divină. Alții, precum Radu Dragnea, identificau noua spiritualitate cu ortodoxia, trecând deci de la ”particularismul național” al înaintașilor, la un universalism creștin.
Nichifor Crainic își dorea o generație subordonată integral spiritului, în contrapondere cu cea subordonată integral ”etnicului și politicului”. Alții, mai sceptici, nu păreau a avea așteptări deosebite ori a se entuziasma de rolul tinerei generații. Astfel, Lucian Blaga se mulțumea să accepte că ”noua generație există”, în timp ce Eugen Lovinescu o găsea, nici mai mult nici mai puțin decât ”lipsită de sinceritate”. În aceeași perioadă, Pamfil Șeicaru nu credea că ar exista vreo diferențiere între tinerii interbelici și cei din generația anterioară.
Ideea unei noi generații a fost îmbrățișată în schimb cu entuziasm de către o tânără generație de filozofi, având în frunte un veritabil port-drapel al spiritului interbelic, Nae Ionescu, dar și de generații mai puțin tinere, precum profesorul/coordonatorul său, Constantin Rădulescu-Motru.
Deși personaj dual și controversat, cel mai vizibil reprezentant al acestui curent, Nicolae (”Nae”) Ionescu, profesor de filozofie, de orientare anti-pozitivistă, naționalist prin vocație și filo-german prin educație, este privit astăzi drept un reprezentant de seamă al gândirii interbelice, care a modelat generații întregi de tineri, influențând decisiv o pleiadă de intelectuali români precum Constantin Noica, Emil Cioran, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian etc.
Din postura de jurnalist, profesor de liceu (la liceul de la Mânăstirea Dealu) și, ulterior, conferențiar de ”teoria cunoașterii”, ”psihologie”, ”istoria logicii și metafizică” în cadrul Facultății de Litere și Filozofie din București, el a luat contact încă de timpuriu cu preocupările și nevoile tinerei generații, prin reprezentanții săi cei mai de seamă, pe care i-a cultivat, introducându-i, treptat, într-o lume a ideilor abstracte specifice propriului sistem de gândire, pe cât de original și non-conformist, pe atât de atrăgător.
Nemulțumit de sterilitatea și jargonul pretențios al sistemelor de gândire contemporane, Nae Ionescu se revoltă de timpuriu împotriva filozofiei pretins ”științifice”, orientându-se către o abordare de tip religios și metafizic.
Trecute prin filtrul erudiției, spiritului acid și al propriilor experiențe de viață, prelegerile profesorului, prin care acesta își propunea, nici mai mult, nici mai puțin, decât rezolvarea problemelor stringente care scindau la acel moment societatea românească, se impun treptat drept un etalon în materie.
Acest melanj de idei și concepte a constituit germenii proiectului unei veritabile renașteri religioase și spirituale, pe care profesorul, răspunzând așteptărilor epocii, o vedea drept o reală și asumată participare a laicilor, îndeosebi a tineretului intelectual, la viața Bisericii Ortodoxe Române. La rândul său, și o reformă a acesteia din urmă se impunea, Biserica Ortodoxă însăși având nevoie ”să vorbească vremii pe limba ei” și astfel, să contribuie la plămădirea unui nou stat, mai adaptat realităților epocii.
Deși Nae Ionescu pare a avea mai degrabă o construcție sufletească ortodoxă, el este totodată un cunoscător și practicant al ”Exercițiilor spirituale ale lui Layola”, ca instrument de călire a voinței, și un admirator al metodei Bisericii Apusene. Realitățile și paradoxurile acesteia din urmă le-a cunoscut încă din perioada studiilor, atât în calitate de angajat/colaborator (1917 - 1919) al filialei din Munchen a editurii Tyrolia (cu sediul central la Innsbruck), cât și prin intermediul prietenilor sau apropiaților, precum familia soției sale, Elena-Margareta, Părintele Jerome (un călugar belgian, cunoscut în 1916 în lagărul de prizonieri din Germania), dar, mai ales, Vladimir Ghika, un excentric prinț român. În mod paradoxal, această neașteptată apropiere de catolicism, din perioada tinereții, nu are efectul îndepărtării, ci reprezintă doar un prilej de reafirmare a valorilor ortodoxe. Astfel, asemenea prietenului său, Vladimir Ghika, căruia îi plăcea să afirme că s-ar fi convertit la catolicism ”doar ca să devină un cât mai bun ortodox”, mai târziu, Nae Ionescu nu se sfiește să afirme de la catedră faptul că oricine poate deveni catolic sau protestant, în timp ce, ”dacă ești român, te naști ortodox”, pentru că ”ortodoxia e un mod firesc de a fi”, pe care îl ai ori nu îl ai, și pe care nu îl poți construi.
Militant neobosit pentru închegarea unui ”sistem filozofic cu bază ortodoxă”, Nae Ionescu folosește platforma oferită de ziarul ”Cuvântul” pentru dezbaterea principiilor care și-ar fi dorit să stea la baza a ceea ce el vedea drept ”noua orientare a tineretului ortodox” al vremii. El se declara, fără echivoc, împotriva inițiativelor de unificare a Bisericilor ori a oricăror alte experimente de așezare a ortodoxiei pe alt făgaș decât acela al tradiției, oricât de ”ambiguă și folclorică” ar fi fost încă aceasta. În același timp, considera metoda și doctrina de viață a unei ”ortodoxii active social”, cu substrat istoric și național, ca fiind singura soluție viabilă, recomandând tineretului să nu se lase amăgit de gândirea protestantă ori de ortodoxia rusă, pe care o aprecia drept ”amorfă, protoplasmatică, confuză, anarhică”. Întrucât o astfel de bază ideologică nu era încă (la acel moment) concret și deplin definită, Nae Ionescu invita pe cititorii și auditorii săi la reflecție, punându-se bineînteles pe sine și pe discipolii săi în centrul ”ofensivei” tineretului, în calitate de reformatori ”metafizici” ai României Mari.
Această atitudine, precum și folosirea unor mijloace de propagare în masă, dar mai ales apropierea de Carol al II-lea și de facțiuni cunoscute pentru excesele având ca scop cucerirea puterii politice (în ultima parte a vieții, informal, a avut calitatea de ideolog al Legiunii Arhanghelului Mihail), îl transformă pe Nae Ionescu într-un veritabil dușman al anumitor forțe politice, dar și al reprezentanților legitimi ai Bisericii Ortodoxe de la acea vreme. El imputa conducătorului ei de la acel moment, Patriarhul Miron Cristea, o serie de compromisuri dogmatice (și chiar teologice) cu protestantismul, purtări lumești compromițătoare și oportunism politic.
Rădăcinile sistemului de gândire promovat de Nae Ionescu, cu elemente naționaliste și antisemite, se regăsesc în realitățile și inechitățile sociale ale României Mari, dar și în uriașele transformări politice din Europa de după primul război mondial. Nevoia de reconstrucție a instituțiilor, administrației, sistemului legislativ și educativ, a reprezentat în perioada interbelică o preocupare majoră a tuturor forțelor politice, neputând să fie ignorată de noua forță mai tânără.
Nu întâmplător, antisemitismul românesc nu are un veritabil filon național, din punct de vedere istoric, românii putând trăi câteva secole în bună înțelegere și armonie, chiar și acolo unde numărul evreilor a fost foarte ridicat. De asemenea, evreii nu au reprezentat niciodată, în sistemul de valori ortodox, o problemă reală, nivelul de toleranță al românilor fiind mai ridicat decât al multora dintre vecinii lor, de alte confesiuni.
Antisemitismul lui Nae Ionescu nu a existat încă de la început într-o formă asumată și justificată ideologic. Este de netăgăduit o influență a ideilor filozofice din secolele XIX – XX, ca efect al formației sale și studiilor realizate în chiar epicentrul mișcării ”volkische Bewegung” (și al continuatoarei acesteia, național-socialismul german), dar, din postura de gânditor de sine stătător, Nae Ionescu putea respinge asemenea idei, așa cum le-a respins și pe altele, fără să le adauge ”valorilor” proprii. Prin urmare este foarte probabil ca antisemitismul profesorului, existent în stare latentă, să fi cunoscut o sporire proporțională cu entuziasmul studenților săi, exacerbându-se cu timpul, pentru ca, în final, să răspundă chiar așteptărilor masei, din ce în ce mai mare, de adepți.
Așa cum reiese, indirect, și din memoriile lui Corneliu-Zelea Codreanu, departe de o ideologie asumată, cu mici excepții, antisemitismul tinerei generații românești, deși justificat ca fiind de origine socio-economică, avea mai degrabă cauze apropiate calității de elevi ori studenți ai reprezentanților săi, pentru care clasa mai bogată a colegilor evrei, reprezenta o piedică pentru accederea în licee ori universități. Potrivit lui Corneliu Zelea-Codreanu, tânăra generație a epocii respective se confrunta totodată cu o criză morală, dar mai ales spirituală, întreaga națiune fiind în căutarea unui refugiu spiritual și în redefinirea conștiinței de sine a neamului.
În opinia preotului legionar, Ștefan Pălăghiță, ”Căpitanul a fost cel dintâi care a adus tineretul la biserică și l-a învățat să se roage”, acesta susținând reformarea spirituală a românilor, mai ales prin intermediul ortodoxiei care făcea posibilă reabilitarea morală, atât de necesară perioadei respective. Printre demersurile literare care reflectă tumultul spiritual al tineretului interbelic se număra ”Manifestul Crinului Alb”, apărut în ”Gândirea”, sub semnătura lui Petru Marcu-Balș, Sorin Pavel și Ion Nestor și revista ortodoxă ”Logos”. Prima publicație, născută din permanentul conflict între generații, printr-un ton pamfletar agresiv, reprezenta decizia celor trei tineri de a se separa de ”tradiția tiraniei și a servilismului”. Ei condamnau lipsa de rațiune a generațiilor anterioare și îndărătnicia cu care se cramponau de idei fără aparentă legătură între ele. Cea de-a doua publicație, revista internațională de sinteză ortodoxă ”Logos”, suspendată după apariția a doar două numere, a reprezentat o mișcare spirituală cu ecou internațional, ale cărei fundamente au fost însă modeste și, mai degrabă, ineficace.
Este posibil ca, dintr-o anumită perspectivă, eforturile tinerilor din perioada interbelică să fi rămas fără rezultat, însă, apreciez că, ele nu pot fi evaluate decât într-un plan metafizic. Prin lupta inegală care a urmat înlocuirii regimului politic cu cel ateu, comunist, această veritabilă generație ”de sacrificiu” s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, reușind să ofere și generațiilor următoare de tineri o pildă de jertfă și curaj neegalate, ieșind astfel purificată și întărită în credința ortodoxă. Fără a face apologia derapajelor ideologice ale tinerei generații din respectiva perioadă, putem să afirmăm că, fără eforturile și sacrificiile acestora, nici generația noastră nu ar mai fi la fel, fiind datori, la rândul nostru, nu doar să ne amintim, să cunoaștem și să învățăm din experiența trecutului, ci să găsim răspunsurile cele mai potrivite la noile probleme și frământări ale sufletului românesc.
***