Eseu cu privire la "Cele 225 de capete teologice și practice"
ale Sfântului Simeon Noul Teolog
Începută la mânăstirea Studion din Constantinopole, capitala Imperiului Bizantin și a lumii ortodoxe din jurul anului 1000, viața duhovnicească a celui care avea să devină Sfântul Simeon Noul Teolog a cunoscut desăvârșirea în exil, pe celălalt mal al Bosforului, în Palukiton, o mică mânăstire închinată Sfintei Marina.
Având în centrul său ”simțirea” sau dezvăluirea treptată a lui Dumnezeu, învățătura Sfântului Simeon pune accent pe obținerea stării de nepătimire, prin iubire, ca treaptă inițială pentru dobândirea virtuților, pe contemplarea (nepătimașă) a rațiunii divine, culminând cu unirea cu Dumnezeu sau Hristos, prin Duhul Sfânt. De remarcat faptul că, pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, noțiuni precum iubirea, ”fuga de lume”, părăsirea celor pământești, simțirea sau contopirea cu lumina divină, sunt totale și necondiționate, rezultat al unei căutări îndelungate, al rugăciunii intense, venită din inimă, curată și însoțită de lacrimi. O astfel de învățătură, perfect integrată în tradiția îndelungată a Sfinților Părinți, este rodul unei chemări interioare, împletită cu experiența ascetică și cutumele, care îndeamnă la o credință eliberată de (pre)judecăți, ce are în centrul său pe Dumnezeu, în tripla Sa ipostază, și care nu îmbracă neapărat o formă cultă, cu ritualuri elaborate sau filozofii (ori teologii) elevate.
Contactul nemijlocit al omului cu Dumnezeu devine astfel, în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, accesibil oricărui creștin care dorește să se mântuiască, fiind posibil încă din timpul vieții, învățătură care se deosebește astfel de linia promovată în mediile catolice ori protestante, care puneau mai puțin accent pe efortul individual și care vedeau trecerea la cele veșnice drept o poartă și o condiție a ridicării sufletului către cele dumnezeiești. De menționat însă că, deși vorbește despre o ”simțire” a lui Dumnezeu, chiar aici, pe Pământ, sfântul o consideră doar o ”gustare” a celor dumnezeiești, un dar sfânt, prin care omul capătă curajul și nădejdea mântuirii, a ceea ce ar putea găsi în viața cealaltă.
Este de la sine înțeles că această unire (pre)simțită este rezultatul unui proces îndelungat și anevoios, cu nuanțe și subtilități, care implică contexte, trăiri și experiențe sufletești proprii fiecăruia, având drept fir călăuzitor, pe de o parte, dorința sinceră a credinciosului, și pe de alta, atingerea unui anumit nivel al iubirii de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, potrivit exemplului Sfântului Simeon Noul Teolog, la fel cum mai ușor e să cunoști un om prin vederea lui, decât din auzite, și Dumnezeu poate fi cunoscut pe deplin, de fiecare, după puterea înțelegerii sale, doar prin ”vedere”, sub ”lumina” Lui. ”Vederea” trebuie tâlcuită în sens larg, adică nu în mod necesar cu ajutorul simțurilor, ci în lipsa ”raționamentului” omenesc și a cunoașterii pământești, prin urmărirea mișcarilor subtile ale sufletului, în prezența ”luminii” (de natură spirituală) divine.
Asceza, însingurarea și îndepărtarea de lume capătă astfel un rol purificator nu doar în plan fizic, ci și asupra conștiinței credinciosului, care se ”adâncește”, completându-se, fără însă a se diminua, în relație cu alte conștiințe, dar mai ales, prin mijlocirea Duhului Sfânt, cu cea a lui Dumnezeu.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, între nepătimirea sufletului și nepătimirea trupului, există o relație de la întreg la parte, interdependentă, dar fără egalitate, întrucât prima, cu ajutorul Duhului Sfânt, ”sfințește trupul”, în timp ce singură, cea de-a doua (nepătimirea trupului), este prea puțin folositoare sufletului. El face, de asemenea, distincția între ”vorbirea smerită” și ”cugetarea smerită”, pe care le consideră simple ”semințe”, care pot fi asumate personal și astfel ”plantate” în om. Văzute drept consecințe posibile (chiar probabile), dar nu și obligatorii, în lipsa darului divin, cele două noțiuni nu trebuie confundate însă, nici între ele, dar nici cu ”rodul” acestor semințe, adică cu urmările ce decurg din smerenie, respectiv harismele acesteia. Smerenia este căutată și culeasă doar de cel care se bucură de prezența darului divin. În prezența roadelor smereniei și sub lucrarea harului, pentru cel credincios, slava viitoare poate fi mai mult decât intuită, putând fi ”simțită”, chiar dacă mintea este încă sub puterea trupului, la rândul său aflat, vremelnic, pe Pământ.
Revelația este astfel posibilă, și ”vederea” lui Dumnezeu evidentă, doar pentru cei care gândesc ”duhovnicește”, rămânând ascunsă însă celor care înțeleg realitatea doar ”trupește”. Pentru aceștia din urmă, Dumnezeu, deși aproape, este încă ținut departe, iar un astfel de om, chiar declarat drept creștin, este socotit ca nepregătit pentru primirea unui asemenea dar, din cauza propriei stări de păcătoșenie.
Cu toate acestea, Sfântul Simeon Noul Teolog ne avertizează asupra faptului că, așa cum nu poate exista teorie fără să fie testată și pusă în practică, cel care crede că a înțeles o serie de adevăruri cu privire la Dumnezeu, întrezărind frânturi din cele mai presus de fire, nu le poate împărtăși celorlalți fără ca el însuși să nu se fi curățit mai întâi, pe sine, de păcate, să nu se fi ușurat și ridicat, ”văzând” (cu mintea) lucrarea care se petrece în el însuși, prin lucrarea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, transformarea nu poate fi una exterioară, auto-impusă sau forțată, ori sub influența unor învățături, chiar și ale unor frați înaintați duhovnicește, ci mânată de resorturi intime, având legătură cu sufletul fiecăruia și neinfluențată de practicile ori ideile lumești.
Un instrument important în această lucrare interioară o are arătarea iubirii de Dumnezeu, prin fapte, sau păzirea poruncilor, văzute ca sinteze ale tuturor atitudinilor și comportamentelor plăcute Lui (întrucât poruncile, ca și virtuțile ”cuprinzătoare”, le includ și pe cele mai ”restrânse”). Întrucât Dumnezeu este necuprins și nesfârșit în dragostea Sa, asemenea unui foc care, odată ajutat și întreținut, va deveni vâlvătaie, cel care sălășluiește în curăție prin păzirea poruncilor, va fi purtat, ca o desfășurare naturală și spontană, către o iubire ”nesăturată”. Tiparul ideal al acestei iubiri îl putem vedea în Hristos, care reprezintă atât ”sfârșitul Legii” (vechi), cât și începutul unei noi învățături, însuși scopul iconomiei întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, care pune mai presus de forma și manifestarea exterioară a credinței, trăirea intensă și mistuitoare a unei vieți care îndreaptă și desăvârșește. Se cere astfel, nu copierea exemplului altor oameni (cu propriile ispite, poticniri sau căutări lăuntrice), ci un efort continuu de ridicare a firii către cele ”mai presus de fire”, năzuind către cele dumnezeiești. De aceea, credința în Hristos, ne apropie de desăvârșire, în măsura în care exemplul faptelor Sale se oglindește, în mod armonios, cu propriile noastre fapte.
Opera și învățăturile Sfântului Simeon Noul Teolog sunt îndreptate, cu precădere, asupra celor care au această lucrare lăuntrică a chemării (probabil deja statornicită prin voința lui Dumnezeu, dar a cărei înțelegere le lipsește încă), care îi face să se îndepărteze de cele lumești, să-și dorească cele dumnezeiești și să urmeze calea anevoioasă a vieții monahicești. Dar, chiar ajuns în acest punct (al dorinței de curățire și ridicare), monahul rămâne, de fapt, doar un începător, reușind cu greu să distingă între numeroasele opțiuni, frământări și forme (mai rafinate) ale ispitelor demonilor. Cheia și drumul de urmat în continuare este, pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, ascultarea necondiționată, iubirea și acceptarea îndrumării unui părinte duhovnicesc potrivit. Dar și acesta din urmă nu poate fi oricare, și nu poate fi ales cu mintea începătorului, ci se arată potrivit fiecăruia, ca rezultat al milostivirii lui Dumnezeu, în urma rugăciunii statornice și curate, făcute tocmai cu acest scop.
Împătimirea de lucrurile lumești, chiar și neînsemnate, este o piedică în credința în Hristos, întrucât ea îl face pe om să uite de propria neputință, dar mai ales, îl îndepărtează de aducerea aminte a firii sale muritoare. Cunoașterea celor viitoare, nepământești (dumnezeiești), nu poate fi deplină decât prin cugetarea neîncetată a monahului la acestea, în lipsa și cu uitarea celor pământești (trecătoare). Lepădarea de lume a monahului trebuie să fie totală și neimpusă din exterior, ea incluzând nu doar bunuri, aur, bani, ci și relaționarea cu rude, părinți sau alte persoane cunoscute ori apropiate. Asta și pentru că, subliniază Sfântul Simeon Noul Teolog, astfel de persoane, prea puțin înaintate duhovnicește și poate necreștine, din motive egoiste sau interese meschine, pot încerca să îl ”țină” în lume pe cel chemat. Sfântul vede o astfel de atitudine ca fiind de inspirație demonică, acestor încercări de persuadare și abatere de la chemarea lui Dumnezeu, manifestate inițial prin simple ”plângeri” sau ”jeliri”, adăugându-li-se uneori, cu timpul, chiar și o stare de dușmănie. De aceea, creștinul (monahul) care a ales acest drum trebuie să se arate neînduplecat, cunoscând faptul că opoziție față de chemarea lui Dumnezeu are doar diavolul.
Renunțarea de bunăvoie la ispitele lumii îi va părea astfel mai ușoară celui care îl iubește din tot sufletul pe Dumnezeu, el părăsindu-le cu repeziciune și fără șovăială, spre deosebire de cel care se îndoiește ori chiar găsește pretexte să o amâne. Aceștia din urmă nu vor putea găsi acele resorturi intime care să îi ajute să treacă, cu răbdarea și smerenia cuvenită, peste numeroasele nevoințe sau ispite, peste postul și înfrânarea monahului și, mai ales, îi vor ține captivi unor gânduri incompatibile cu căutarea neîncetată a celor dumnezeiești.
În câteva locuri din ”capetele” sale, Sfântul Simeon Noul Teolog dă dovadă de o bună cunoaștere a celor sufletești, interpretând, de o manieră psihologică, tipare și comportamente din viața monahilor, fără îndoială desprinse din realitatea și experiența sa practică. Astfel, ne avertizează el, a nu dori slava "de oameni" ori a disprețui anumite patimi nu trebuie confundate cu vreo virtute ori cu căutarea slavei lui Dumnezeu, întrucât astfel de alegeri sau atitudini pot avea și alte cauze ori chiar, mai rău, patimi și mai mari (mândrie, dorințe nesăbuite, egoism exacerbat etc). De menționat faptul că, pentru Sfânt, trăirea este dinamică, în permanentă mișcare și căutare a lui Dumnezeu, iar virtutea nu implică pasivitate, ci dimpotrivă, folosirea dorinței (”din fire”) și transformarea ei în instrument de călire, de ridicare ”mai presus de fire”. Căci nepăcătuirea nu este suficientă pentru mântuire, ci este nevoie și de permanenta ”lucrare” a poruncilor.
La fel, și retragerea din lume, lăudabilă la prima vedere, poate fi doar rezultatul unei ”leneveli” ori nestatornicii a minții, și nu o adevărată sporire și trăire deplină cu Dumnezeu și îngerii Săi. Căci mutarea minții, de la cele văzute, la cele nevăzute, prin lucrarea virtuții și sârguința ”cea bună”, face ca, pe nesimțite, primele (cele văzute) să fie lăsate la urmă. Sfântul Simeon Noul Teolog face deosebire între ”lenea plină de griji” ori ”grija făptuitoare”, nefolositoare și nocive, și ”făptuirea fără grijă”, a celui bineplăcut lui Dumnezeu, descurajând astfel atât trândăvia monahului (creștinului), și respingând activitatea orientată pe obținerea unor scopuri pământești, care mai degrabă duc la înrobirea sufletului.
Mai mult chiar, este identificată o ”smerenie” aparentă, născută din lene, neglijență ori lipsă de nădejde a conștiinței, dar care poate fi recunoscută prin lipsa plânsului izbăvitor, aducător de bucurie. Acest plâns, ca și cel ”fără smerenie”, pot fi greșit interpretate de către un începător, dar ele nu vor naște niciodată nădejdea mântuirii. Căci smerenia aduce plânsul ”după Dumnezeu”, care este, la rândul său, urmat o bucurie și veselie negrăită. Sfântul Simeon Noul Teolog îndeamnă deci la observație și introspecție permanentă, pentru a deosebi subtilitățile sufletului (minții), întrucât lacrimile reprezintă o mișcare ”simțitoare”, care poate apropia, dar și îndepărta de Dumnezeu.
Subliniind unicitatea și diversitatea creștinilor, ca și rolul libertății conștiinței, precum și treptele diferite ale înțelegerii duhovnicești, față de care trebuie arătată înțelegere și toleranță, mesajul Sfântului Simeon Noul Teolog subliniază sobornicitatea Bisericii și legătura vie a Duhului Sfânt, care transcende timpul, unindu-i pe toți creștinii, prin fapte și prin iubire, și ajutându-i să se apropie și (pentru cei statornici) să se unească cu Dumnezeu. Această legătură cu Dumnezeu, consacrată prin tradiția Sfinților, reprezintă un veritabil ”lanț de aur”, în care fiecare verigă este întocmită și călită în foc (în sensul de nevoință prin lipsa celor pământești și frica de chinurile veșnice), formând o legătură indestructibilă între Creator și creația Sa și anticipând ”alipirea” de Acesta.
Bibliografie:
SIMEON NOUL TEOLOG, ”Cele 225 de capete teologice și practice”, în Filocalia, vol.VI, traducere din grecește, introducere și note de Dumitru Staniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1977.
***