Dreptul Iov și limitele suferinței și ale încercărilor
- eseu -
”Cartea lui Iov”, istorie arhetipală cu valențe universale, în care regăsim, în prim-plan, suferința umană, având însă pe fundal eterna întâlnire dintre bine și rău, consumatoare dar, în mod paradoxal, și generatoare de energii nebănuite, a fascinat generații de teoreticieni din cele mai neașteptate domenii, reprezentând punctul de plecare al multor studii de natură teologică, psihologică, filosofică și literară. Valoarea analogiei pe care această scriere o aduce, rezidă nu doar în aparenta sublimare a rațiunii umane, prin voia lui Dumnezeu, cu consecința transcenderii într-o etapă superioară a conștiintei, ci și în transformarea eroului său principal într-un simbol. Iov își depășește astfel, treptat, funcțiile și atitudinile limitative, cuprinzând, progresiv, elemente esențiale ale condiției umane.
În ”Răspuns lui Iov”, C.G. Jung a făcut din povestea lui Iov un element esențial pentru psihicul omului modern. Potrivit celor afirmate de Jung, ”Cartea lui Iov”, funcționează ca o paradigmă pentru o anumită experiență cu Dumnezeu, adică reprezintă o imagine arhetipală care surprinde o anumită întâlnire tipică dintre ego și sine. Această întâlnire tipică a fost numită ”arhetipul lui Iov”. Trăsăturile esențiale ale arhetipului lui Iov sunt: întâlnirea dintre ego și personalitatea superioară, reprezentată de Dumnezeu, o suferință a ego-ului ca rezultat al acestei întâlniri, perseverența ego-ului, care face față calvarului și stăruie să analizeze experiența aceasta pentru a-i descoperi sensul, precum și revelația divină prin care ego-ul este recompensat cu un anumit grad de înțelegere situat dincolo de nivelul convențional, personal sau individual.
Deoarece Iov insistă în analizarea sensului experienței pe care o trăiește, este recompensat printr-o revelație divină. Ca urmare a tenacității cu care își păstrează integritatea, ego-ul este răsplătit cu împlinire în planul sinelui. În viziunea unora dintre eseiștii și istoricii literari care s-au aplecat asupra sa, această poveste străveche, cu valoare de mit, în care binele învinge până la final, iar conștiința este cuprinsă într-un zbucium ale cărui consecințe se resimt până în zilele noastre, Iov poate fi privit ca obiect al experimentului ceresc.
Având în vedere că obiectul oricărui experiment trebuie să se găsească într-o stare absolută, dincolo de orice atingere accidentală, ce ar putea denatura datele obținute, Iov este prezentat cu multiple calități morale, etice și duhovnicești. El era un om vrednic, cinstit, care se temea de Dumnezeu și se ferea de păcat. Deasupra lui Iov, în cer, prezentată drept cupola posibilă a unui experiment, pregătirile par să fi ajuns la termenul limită când îngerii s-au înfățișat Domnului, printre ei aflându-se și Satana. Dumnezeu, și nu Satana, ca ”laborant șef”, deschide discuția, acest aspect putând fi considerat o prerogativă a puterii divine. În ”Cartea lui Iov”, concepția tradiționalistă a răsplătirii și a pedepsei, în funcție de faptele săvârșite, în fața Domnului, constituie fundamentul teoretic al experimentului. Încuviințarea de către Dumnezeu a ”experimentului Iov” atestă încrederea lui Dumnezeu în puterea credinței lui Iov, și totodată, reprezintă doar prima fază a experimentului. Urmează evaluarea de către cei doi inițiatori a rezultatelor acestei etape a experimentului, în care scena și personajele sunt aceleași, iar povestitorul reproduce întocmai scenariul inițial. Ulterior, este prezentată și concluzia: ”viata lui e și acum fără prihană” și ”în zadar m-ai îndemnat să-l pierd”. Însă Satana nu se dă ușor bătut. El minimalizează relevanța încercării la care a fost suspus Iov și Îl atrage pe Dumnezeu în a doua fază a ”experimentului Iov”, când Îi cere să-Și apese ”degetul pe carnea lui și pe oasele lui: măpun chezaș că Te va blestema în față”. Și de această dată Iov rezistă atacului necruțător, și pare că, pentru inițiatorii cerești, aici s-ar închide povestea experimentului zadarnic.
În ”Cartea lui Iov” nu se încearcă o explicare a motivului suferinței, ci suferința devine vocală, fiind însoțită de o explicație la final. În general, ceea ce este greu de înțeles în legătură cu suferința, rezultă din faptul că, aparent, nu există nicio explicație a ei. Iov, asemenea multora, era de concepția că Dumnezeu îl binecuvântează și îl face să prospere pe cel virtuos, care se încrede în El. În momentul în care ia contact cu suferința, crezul său despre Dumnezeu este contrazis, însă nu demontat. Iov suferă astfel ”după voia lui Dumnezeu”, fără să fi cunoscut vreodată ceea ce a precedat istoria suferinței sale. Această prefață, cuprinsă în versetele 6-12, arată ceea ce s-a petrecut în lumea supranaturală, și, totodată, explică suferințele lui Iov. El s-a aflat în mijlocul unui conflict ce avea ca scop o conștientizare a lui Dumnezeu, mult mai profundă decât orice mărturisire de credință.
Faptul că raționalismul nu este decât o formă de atitudine mentală, este demonstrat prin unele intervenții providențiale inexplicabile, care depășesc limitele existenței umane. Lui Satana i s-a permis să atace nu numai proprietățile lui Iov, ci și moștenirea sa personală. În astfel de cazuri, reacția imediată ar fi, cel mai adesea, calomnia la adresa lui Dumnezeu, însă Iov speră în eliberarea adusă de mângâierea Domnului. Fundamentul lucrurilor nu este prin urmare rațional, ci tragic, iar conștientizarea lor îl duce pe Iov la chinul disperării.
Ajuns la disperare, Iov știe că gândirea lui nu îl va scoate niciodată de acolo, ci numai efortul creator al lui Dumnezeu. În consecință, el are atitudinea potrivită pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce nu poate obține singur. Astfel, deși nu a putut înțelege ceea ce era îngăduit, Iov se agață de certitudinea că Dumnezeu Se va explica, iar el va înțelege motivul pentru care a îndurat.
În cel de-al doilea capitol, întreaga tragedie este explicată. Iov și-a pierdut poate averea, dar nu și-a pierdut și integritatea. În acest moment, Satana primește permisiunea de a interveni asupra integrității și a sănătății lui Iov. Ca urmare, el este lovit ”cu o bubă rea”, moment în care soția sa consideră că este nevoie de o soluție finală și îl îndeamnă să Îl blesteme pe Dumnezeu. Iov respinge din start această soluție, astfel că ”n-a păcătuit deloc cu buzele lui”.
Dumnezeu face cunoscută tuturor situația lui Iov și pe mulți îi face spectatori ai suferinței lui, întrucât vreme îndelungată îl așează pe el afară din cetate, pentru ca, ulterior, nimeni să nu pună la îndoială minunea recuperării a ceea ce a pierdut. În acest punct al relatării, Iov suferea, însă avea conștiența că nu el era de vină. Punctul culminant al acestei suferințe este pe cale să fie însă atins, întrucât, spre deosebire de el, chiar cei mai apropiați prieteni ai săi îl judecau.
Având un crez comun, prietenii lui Iov sufereau și ei din pricina încercărilor prin care trecea acesta. Fiind copleșiți de durere, s-au convins însă curând, singuri, că ideea lor despre Dumnezeu este corectă. Pornind de la această premisă, au ajuns la concluzia rațională că firea și comportamentul păcătos ale lui Iov trebuie să-i fi determinat acestuia suferința și pedeapsa. Prin această conjunctură, suferințele lui Iov aduc cu sine și necesitatea unei reevaluări a concepțiilor teologice ale celor din anturajul său. Ei nu acceptă limitarea capacității lor de înțelegere, respingând revelarea unui adevăr superior, iar maturitatea răspunsului lui Iov nu face decât să acutizeze suferința lor, ea impunând o abordare obiectivă, de care omul obișnuit nu este capabil.
Tristețea cu care se confruntă Iov îl face să creadă că singurul lucru care îi mai rămâne de făcut este să plângă ziua în care s-a născut. El trăiește acum sentimentul ireparabilului, în momentul în care suferința sa a ajuns la nivelul agoniei. Adevărata suferință apare atunci când între mărturisirea de credință în Dumnezeu și relația personală a omului cu Dumnezeu nu există concordanță. Iov se confruntă cu o situație care îi depășește posibilitățile de soluționare și de înțelegere, dându-și seama că nu există nicio cale de ieșire. El face față încercărilor însă are impresia că L-a pierdut pe Dumnezeu, când, de fapt, el a ajuns ”față către față” cu Dumnezeu.
În contextul sumbru cauzat de starea lui Iov, moartea pare singura soluție, acesta fiind un indiciu al agoniei produsă de abordarea lucrurilor cu obiectivitate. Derutat de atitudinea Domnului față de el, Iov devine confuz. Scopul Satanei este de a-l convinge pe om că Dumnezeu este crud, dar atunci când omul ajunge într-o stare de suferință profundă și se întoarce în mod conștient la Dumnezeu, el constată că Dumnezeu este răspunsul la toate problemele sale.
Întoarcerea către Dumnezeu nu poate fi privită decât ca experiență personală, ”beneficiarul” suferinței fiind doar cel supus încercării, fără ca rezultatul să se extindă și asupra celor din jur. Astfel, Elifaz, unul dintre prietenii lui Iov, și ceilalți asemenea lui, continuă să raționeze pe baza unei idei preconcepute, cum că Dumnezeu îl binecuvânteaza pe cel bun, iar cel drept și nevinovat nu este pedepsit. Ei pleacă de la premisa că Dumnezeu acționează întotdeauna la fel, și că, deși Iov i-a învățat pe mulți, din faptul că el trece printr-o asemenea suferință reiese, fără dubiu, că acesta a greșit undeva.
Raționamentul lor se bazează pe faptul că Iov îndură același gen de suferință ca și cei pe care i-a consolat anterior. Ca urmare, Elifaz consideră, fără temei, că îl cunoaște pe Dumnezeu și felul în care Acesta acționează, deoarece, atunci când constată dezastrul din viața lui Iov, socotește că acesta este dovada păcatului în viața prietenului său și că situația prin care trece acesta este o pedeapsă disciplinară a lui Dumnezeu. Acest raționament este greșit și are o încărcătură profundă, logică, dar care îl îndepărtează iremediabil pe autorul ei de Dumnezeu, întrucât trasarea unor limite sau identificarea unor scopuri raționale, din perspectiva omenească, îl plasează pe om într-o atitudine blasfemiatoare, prin care se pune pe picior de egalitate cu El. Principalul și cel mai important aspect al suferinței lui Iov nu a fost pedeapsa, care poate avea rolul de a ne dezvolta, ci prefața supranaturală a poveștii, despre care el nu avea cunoștință.
Una dintre învățăturile care se desprind din acest punct al ”Cărții lui Iov” este aceea că tot ceea ce nu înțelegem, chiar și suferința aparent nejustificată, trebuie abordat cu respect, cu atât mai mult cu cât este vorba despre voia Domnului. Acordarea unui spațiu nelimitat voii lui Dumnezeu, în care El să Își desfășoare Atotputernicia, este motivul pentru care Iov nu a cedat disperării și, astfel, să îmbrățișeze hula, inevitabilă în momentul în care cineva se confruntă cu realitățile dureroase ale vieții. Există un punct în care durerea lui Iov se transformă în melancolie, și totuși, nici în acest moment el nu se are în vedere pe sine, deoarece nu deține capacitatea de a da glas conștiinței sau a unei introspecții amănunțite.
Cuvintele pe care le rostește Iov nu sunt expresia unei suferințe obișnuite, el dovedind, de fiecare dată, că fundamentul raționamentului este șubred și că nu există nimic rațional în ceea ce i se întâmplă. El se agață cu fermitate de realitate, și nu de consecvența față de crezul său inițial despre Dumnezeu. Iov protestează față de modul în care Dumnezeu este prezentat de către prietenii săi, ca adepți ai înțelepciunii tradiționale, și refuză o descriere a Lui care contrazice realitățile.
Durerea îl face pe Iov să dea glas unei noi concepții despre Dumnezeu, prin nădejdea sa că se va ridica un intermediar, un mijlocitor care nu-L va justifica numai pe Dumnezeu, ci și pe el. Iov și-a părăsit crezul, însă a refuzat, cu obstinație, să Îl părăsească sau să Îl nege pe Dumnezeu, rămânând loial certitudinii intuitive că Dumnezeu este drept și nu modului discutabil în care El a fost prezentat.
În cele din urmă, Dumnezeu rupe tăcerea și i se adresează lui Iov din mijlocul unui nor. Cuvântul său are scopul de a-i aduce aminte omului de fragilitatea sa în raport cu Atotputernicia Creatorului. Dumnezeu trece prin fața ochilor lui Iov o multitudine de minuni ale creației, care se succed rapid. Iov se simte copleșit, însă Domnul a mai adăugat și Hipopotamul și Leviatanul, cu scopul de a demonstra că, dacă Iov nu are acces nici la cunoașterea acelor creaturi, cu atât mai puțin are acces la cunoașterea Domnului. Iov se resemnează în fața măreției lui Dumnezeu, care îl laudă pentru curajul de a rosti adevărul, înapoindu-i ceea ce îi fusese luat: sănătate, familie, avere. Suferințele lui Iov nu au fost creația lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca, prin ele, să se demonstreze că devoțiunea omului față de Dumnezeu, poate fi expresia unei relații dezinteresate.
Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, ”Cartea lui Iov” a fost ”cel dintâi învățător și propovăduitor al cunoștinței lui Dumnezeu, desigur prin viață și prin răbdare”. Prin oameni asemenea lui Iov, Dumnezeu ne dă o măsură a lucrurilor pe care nu le-am experimentat niciodată. Nu îl putem înțelege pe Iov pornind de la propria noastră experiență, deoarece întreaga lume este reprezentată, pentru noi, în durerea și în experiențele sale.
***