”Cuvinte despre nevoință”
ale Sfântului Isaac Sirul
- Recenzie de K.Podoperescu -
Nu este un secret faptul că Sfântul Isaac Sirul prețuia, înainte de orice, smerenia, liniștea desăvârșită și tăcerea.
În ”Cuvinte despre nevoință”, Sfântul Isaac Sirul identifică trei trepte de sporire a creștinului, respectiv a începătorilor, cea mijlocie și cea a celor desăvârșiți, aplecându-se, cu precădere, asupra rânduielii monahicești și celor care urmează această cale.
Conștient de valoarea educației teologice și a studierii textelor sfinte, Sfântul Isaac Sirul pune la loc de cinste căutarea permanentă, cercetarea neobosită și ”dorul” după Dumnezeieștile Scripturi. Căci, potrivit Sfântului, există o cunoștință care precede credința (numită drept, ”firească”, pe care Dumnezeu a pus-o în toată firea cuvântătoare, și care ne ajută să deosebim binele de rău), dar și o cunoștință care se naște din credință. Această din urmă, numită de Sfânt ”cunoaștere duhovnicească”, semnifică capacitatea de înțelegere a Tainelor, și este născută prin frica de Dumnezeu pusă în lucrare. Și, la fel cum rugăciunea se naşte din credinţă, și dragostea (a se înțelege dragostea față de Dumnezeu) se naşte doar din rugăciune. Astfel, îndemnul său privește păstrarea ”rânduielii” printr-o lucrare zilnică, care are ca scop păstrarea curăției minții, prin practicarea unor îndeletniciri și cultivarea unor obiceiuri care combat lenevia. Ele ocupă un rol central nu doar pentru spălarea de păcate și lupta cu simțurile, cu gândurile și ispitele minții, ci contribuie la atingerea ”rugăciunii curate”. Aceasta din urmă reprezintă hotarul dincolo de care începe ”contemplația în rugăciune” sau, ceea ce Sfântul numește ”rugăciunea duhovnicească”, care, spre deosebire de ”desfătarea în rugăciune”, este o ”cădere în uimire”, care poate duce, pentru cel vrednic și statornic în smerenia și căutarea sa, la înțelegerea celor până la acel moment neînțelese, aflate mai presus de lumea muritorilor. Căci, pentru Sfântul Isaac Sirul, rugăciunea reprezintă ”sămânța”, iar ”contemplația în rugăciune”, rodul copt născut din aceasta. Și acest rod este posibil doar cu ajutorul Duhului Sfânt, care se coboară asupra rugătorului sub forma harurilor nespuse, ”răpind” mintea, care încetează astfel să se mai roage.
Pentru un creștin nici un gând, sentiment ori acțiune nu poate izvorî fără ajutorul Harului Divin, astfel că Sfântul identifică un echilibru aproape perfect între rugăciune și smerenie. Pentru el, înaintarea într-una înseamnă și înaintarea în cealaltă, și invers. Acest proces nu este unul instantaneu, ci necesită perseverență și trudă, pe măsura dulceții câștigate. Iar primirea darului și rugăciunea (ca etapă inițială), nu ar fi posibile fără existența liniștii și a ”fugii de lume”. Sfântul subliniază dealtfel că toate aceste rânduieli sunt mult mai lesne de îndeplinit ”în pustie”, luând exemplul ”Părinților noștri cei de demult”, care au hotărât să nu lase astfel de lucruri doar la puterea voinței sau la cheremul minții omenești, ușor de ispitit sau înfricoșat, ci să o îmbrace pe aceasta în sărăcie, ”ca într-o platoșă”.
Prin lucrarea de față, Sfântul ne reamintește faptul că darul Duhului Sfânt este accesibil tuturor ființelor omenești, și că omul nu este singur, ci conlucrează cu Dumnezeu pentru a dobândi Împărăția Cerească. Atingerea acestui deziderat este posibilă însă doar în liniște și singurătate, cu perseverență, prin lucrarea Harului Divin și a propriei voințe a individului, asemenea agricultorului, care, pentru a obține roade bune, pregătește terenul și îngrijește timp îndelungat sămânța, pusă acolo cu mult timp înainte.
***