Comentariu despre rugăciune în opera Sfântului Ioan Casian
Născut în Sciția Minor, Dobrogea de astăzi, Sfântul Ioan Casian a lăsat în urma sa o bogată operă literară duhovnicească, ce cuprinde trei mari lucrări: “Despre așezămintele mânăstirilor de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale”, “Convorbiri cu Părinții” (Collationes Patrum), și “Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie”.
La sfârșitul primei părți a “Convorbirilor cu Părinții”, ce cuprinde primele zece discuții avute cu părinții din pustia scitică, Sfântul Ioan Casian, în ”Întâia convorbire cu părintele Isaac”, vorbește despre rugăciune.
Sfântul susține că ținta supremă a vieții duhovnicești, cunoașterea lui Dumnezeu, este realizabilă prin intermediul rugăciunii, ca modalitate de curățire și de contemplare a divinității, accesibilă oricui, pe oricare treaptă socială sau duhovnicească s-ar afla. Sfântul Ioan Casian ne reamintește că singurul mod în care ne putem menține în starea de vigilență și de iubire, atât de necesare mântuirii, dar și unei vieți duhovnicești plăcute Domnului, este rugăciunea neîncetată. Rugăciunea poate fi privită și exprimă, totodată, credința noastră în mântuire, precum și certitudinea ajutorului divin care ne este alături, deoarece cel ce nu încetează să-și cheme în ajutor binefăcătorul, este sigur de a-L avea mereu alături.
Astfel, precum pâinea este hrana trupului, iar virtutea hrana sufletului, rugăciunea duhovnicească reprezintă o veritabilă hrană a minții. Mintea noastră trebuie să fie hrănită neîntrerupt prin contemplarea lui Dumnezeu Cel Atotputernic, prin înlăturarea viciilor și practicarea virtuților. Acestea din urmă reprezintă o construcție care se desăvârșește prin rugăciune, dar în lipsa cărora nu se poate dobândi liniștea necesară rugăciunii. La rândul lor, virtuțile nu pot fi niciodată depline, fără această liniște.
Ca etapă intermediară pentru atingerea scopului arătat, fiecare creștin, cu precădere un monah, tinde spre o desăvârșire a inimii, prin stăruința permanentă în rugăciune, liniștea minții și puritatea trupului. Desăvârșirea nu poate fi atinsă fără ca, mai întâi, inima să nu fi fost curățată de vicii, ca mai apoi virtuțile să poată fi așezate pe temelia de piatră a Evangheliei.
Considerată de unii gânditori creștini drept ”vorbirea minții cu Dumnezeu” și ”urcușul minții spre Dumnezeu”, rugăciunea nu poate avea loc decât după alungarea grijilor și a supărărilor, și prin prezența lacrimilor. Această ”pregătire prealabilă” a momentului rugăciunii este întotdeauna necesară având în vedere că, atunci când ne rugăm, ne revin în minte gânduri, idei, fapte, vorbe, neliniști, tristeți, pofte etc. Se pot desprinde astfel câteva condiții esențiale pentru săvârșirea rugăciunii, care constau în încercarea de eliminare a gândurilor la cele trupești, a neliniștilor materiale, a celor privitoare la defăimare, neseriozitate, mânie, tristețe, arghirofilia (avariție, lăcomie) etc. Se pune astfel temelia umilinței adânci, prin care sufletul nostru se poate înălța către contemplarea lui Dumnezeu.
Pentru Sfântul Ioan Casian, la fel ca și pentru Evagrie Ponticul, puritatea minții și a inimii sunt asemănate cu o stare de libertate și cu lipsa oricărei dependențe sufletești, dependența de oricine și orice, și insistă asupra dificultăților și impedimentelor ce pot fi întâlnite pe calea eliberării. Sfântul consideră această eliberare de orice vicii trupești și sufletești, printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, o a doua renunțare pe care trebuie să o îndeplinească călugărul, după renunțarea la lume și la bunurile lumești.
Sufletul omului, asemănat cu un fulg, neatins de nimic, ar trebui să se înalțe spre cer în mod natural. De cele mai multe ori însă, sub greutatea gândurilor și a păcatelor din mintea omenească, precum un fulg îngreunat de umezeală, acesta nu doar că nu se înalță, dar se îndreaptă către ”străfundurile pământului”. Păcatele (precum lăcomia pântecelui, starea de beție, grijile sau preocupările pentru cele lumești etc) vin de la demoni și, pentru că adesea oamenii nu le consideră condamnabile și nu se feresc de ele, sfârșesc prin a îndepărta sufletul de Dumnezeu. Acumularea patimilor și poftelor acestei lumi, mai ales în lipsa dorinței unei schimbări reale și a curățirii prin rugăciune, poate duce cu timpul la dependență și robie, care îngreunează și mai mult sufletul. Acest lucru a fost observat și exprimat în atenționarea: ”Vedeți să nu se îngreuieze mințile voastre în desfrânare, în beție și în grijile lumești.”
Vlăstar al blândeții și al lipsei de mânie, dar și rod al bucuriei și mulțumirii, rugăciunea ”cu dragoste de adevăr”, curată și netulburată, aduce alungarea tristeții și a descurajării, întrucât Duhul Sfânt, care Se sălășluiește în mintea rugătorului, alungă toată ceata de gânduri care ”o împrejmuiesc”.
De aceea, ideea centrală în jurul căreia gânditorii creștini au încercat explicarea rugăciunii și a efectelor pozitive ale acesteia a fost aceea de tămăduire sufletească și trupească. De oricare natură ar fi, boala a fost întotdeauna văzută drept o veritabilă ”dezordine”, care pleacă de la o modalitate greșită de gândire, de raportare la realitatea înconjurătoare, de natură să afecteze morala și să deformeze biologicul. Iar dacă boala/păcatul reprezintă o formă alterată a existenței, sub influența unor factori negativi (identificați drept ”draci” sau ”demoni”), rugăciunea are rolul de a o ordona, punând-o în armonie, în integralitatea ființei umane, cu forma/starea primordială, ca o cale de revenire la starea inițială, de creaţie a lui Dumnezeu.
Atingerea acestei stări nu poate avea loc însă fără străduință, căci rugăciunea începe în minte, coboară de aici în inimă și se transformă în sentimente și trăiri și, în final, în dragoste. Pornind astfel de la curățarea spiritului, se curăță și trupul. Rugăciunea are însă propria dinamică, care se modeleaza în fiecare moment, în funcție de puritatea minții fiecăruia, sau sub influența condiționărilor anumitor factori exteriori.
Acest proces a fost bine transpus prin cuvintele părintelui Cleopa: ”Atâta durere a inimii vine pentru păcat, că s-a unit inima, ca și cum ar fulgera, cu mintea și s-a făcut zămislirea împărăției lui Dumnezeu în sufletul omului. (…) Și atunci inima cu atât foc se roagă (…) că sufletul nostru s-a întâlnit prin partea rațională cu dulceața dulceților, cu veselia veseliilor, cu Iisus Hristos, cu Ziditorul. Și e o dulceață negrăită și o căldură negrăită și înțelegeri duhovnicești mai presus de minte, dar temelia acestei lucrări este zdrobirea inimii și lacrimile cele de foc și rugăciunea cea de foc care se întâmplă aici. Și văzduhul inimii se curățește (...)”.
În lumina celor arătate mai sus, deși ar fi de dorit acele rugăciuni care pornesc din contemplarea bunurilor viitoare, din ardoarea dragostei, pentru dobândirea unor virtuți sau nimicirea vreunui viciu, ar putea fi identificate patru mari grupe, respectiv: ”cereri”, ”rugăciuni”, ”mijlociri” sau ”acțiuni de mulțumire”.
Cererile, ca exprimare a unei dorințe sau a unei rugăminți de iertare pentru păcatele trecute sau prezente, reprezintă una dintre formele de bază, de la care se poate porni pentru desăvârșirea celorlalte, întrucât din cereri se naște căința. Păcatul este astfel identificat și conștientizat.
Rugăciunile sunt cele prin care dăruim sau făgăduim ceva lui Dumnezeu. Prin îndepărtarea de ceea ce este lumesc și dorința de a smulge din suflet rădăcina mâniei și a tristeții (aducătoare de moarte) și a nu mai reveni la păcat, în sufletul nostru se naște o legătură specială, un legământ de slujire Domnului, de a disprețui onorurile lumești și bunurile pământești, precum și de menținere a neprihănirii cu trupul. Dar, ca oricare legământ, puterea rugăciunii este o armă cu două tăișuri, întrucât ”Este mai bine să nu făgăduiești, decât să făgăduiești și să nu te ții de cuvânt.”. Din rugăciune decurge astfel devotamentul, în îndeplinirea făgăduințelor, față de Dumnezeu și de eliminare, pentru viitor, a acelor patimi care au întunecat sufletul până în acel moment.
Din mijlociri, ca formă de a ne ruga pentru alții (pentru familie, cei dragi nouă, pentru pace în lume, etc) și de a exprima grija și dragostea pentru aproapele nostru, ia naștere mila, iar din mulțumiri se naște gândul la binefacerile și dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
Aceste forme ale rugăciunii nu trebuie înțelese ca fiind separate, deși, în funcție de momentul, starea sufletească și gradul de înaintare/înțelegere al rugătorului, una poate avea precădere, la timpul său.
Formele rugăciunii sunt interdependente și se completează reciproc, întrucât o rugăciune desăvârșită le va cuprinde întotdeauna pe toate. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în “Epistola către Filipeni”, a dorit să ne învețe că în rugăciune și cerere, acțiunea mulțumirii trebuie să se unească cu mijlocirea. De asemenea, și alți gânditori și sfinți creștini au privit rugăciunea ca fiind, în același timp o mărturisire a credinței, dăruitoare a Duhului Sfânt, curățire a inimii, pacea gândurilor, izgonire a demonilor, sălășluire a Mântuitorului Hristos, înțelepciune duhovnicească, izvor al gândurilor dumnezeiești, lăsare a păcatelor și izvor al milostivirii lui Dumnezeu.
Mintea aflată în această stare devine lipsită de înțelesurile obișnuite ale gândurilor, conducând, în final, la o veritabilă transformare a rugătorului, care nu doar că iese curățit de patimi (bineînțeles, nu fără luptă), dar și încărcat de virtuți. De aceea, Evagrie Monahul (Ponticul), ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, considera rugăciunea veritabilă (netulburată și ”neîmprăștiată”) drept ”cea mai dumnezeiască dintre virtuți”, valoarea acesteia constând bineînteles, nu în cantitate, ci în calitate.
Toți au înțeles că aceste forme sunt urmate de o stare mai înaltă care se formează din contemplarea lui Dumnezeu și din ardoarea dragostei, făcându-l pe cel care se roagă să vorbească lui Dumnezeu în mod familial, ca unui tată (precum în rugăciunea ”Tatăl nostru”).
Vorbind despre rugăciune și chemarea neîncetată a numelui lui Dumnezeu, preacuviosul Varsanufie cel Mare spunea că aceasta este o veritabilă tămăduire sufletească, care ucide nu doar patimile, ci și lucrarea lor. Tot el adaugă faptul că, asemenea leacului potrivit, găsit de un medic priceput, ori a pansamentului pentru rana celui suferind, și rugăciunea lucrează fără ca bolnavul să cunoască ori să înțeleagă cum funcționează tratamentul, astfel că, deși de cele mai multe ori cel care se roagă nu știe aceasta, numele lui Dumnezeu, odată chemat în ajutor, este în măsură să ucidă patimile și urmările lor. Sfântul Ioan Gură de Aur întărește această idee, prin faptul că, numele lui Iisus Hristos este înfricoșător pentru demoni, pentru patimile sufletești și pentru neputințe.
Fie că este săvârșita în intimitate, fiecă îmbracă forma participării la Sfânta Liturghie, puterea rugăciunii a unit întotdeauna cerul cu pământul, trupul și sufletul, dar și umanitatea, în ansamblul ei, atenuând diversitățile și tensiunile și contribuind la unitate spirituală. Rugăciunea dă omului chip divin, dat fiind că toți ne schimbăm în funcție de ceea ce privim, de ceea ce iubim, însă puterea sa constă nu doar în latura sa individuală, ci chiar depășește vindecarea celui care apelează la această comuniune.
***
Bibliografie:
1. SFÂNTUL IOAN CASIAN, ”Asezăminte mînăstirești și Convorbiri duhovnicești”, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol 57