Zâna Zorilor
- rezumat -
Firul poveștii începe de la un împărat ale cărui fapte de vitejie și faimă depășeau trecerea vremii. Împăratul râdea cu ochiul drept, iar cu ochiul stâng plângea în permanență, motivul paradoxului reprezentând o taină neîmpărtășită, care a stârnit curiozitatea multor voinici din împărăție. El avea trei feciori: Florea, Costan și Petru, acesta din urmă fiind cel mai mic și cu trăsături mai mult feminine decat bărbătești. El a încercat să-și convingă frații să afle de la părintele lor motivul pentru care un ochi îi râde și altul îi plânge, însă frații au refuzat, știind de mici că această întrebare reprezenta un motiv de supărare pentru bătrânul lor tată. Petru a îndrăznit să întrebe el, și, în consecință, a primit două palme. Cu toate acestea, el a observat că, după nefericita întâmplare, ochiul drept al împăratului râdea mai mult, iar cel stâng plângea mai puțin.
Din dragoste pentru tatăl său, Petru s-a hotărât să repete experiența până când acesta va râde cu amândoi ochii. La cea de-a treia încercare, împăratul a reacționat mai blând și i-a spus că ochiul drept râde de bucurie pentru că are trei feciori, dar că cel stâng plânge pentru viitorul lor și al împărăției, din temere că nu vor fi capabili să păstreze pacea între ei și în regat. Singurul remediu posibil ar fi apa din fântâna Zânei Zorilor, această misiune dificilă putându-l asigura că are feciori pe care se poate baza.
Cei trei frați s-au consultat între ei și au hotărât ca, fiecare dintre ei, să-și încerce norocul. Primul a fost Florea. El și-a ales cel mai bun cal din grajd și, după ce a încălecat, a făcut o înțelegere cu Costan ca, în cazul în care el nu se va întoarce din călătorie într-un an, o lună, o săptămână și o zi, să îl urmeze și fratele său. După trei zile și trei nopți, Florea a ajuns la marginea împărăției. A mai privit încă o dată către țara sa, și când a vrut sa treacă peste prăpastia care înconjura împărăția, a întâlnit un balaur fioros, cu trei capete. Din acest moment, Florea a fost de negăsit. După perioada convenită, Costan a plecat în căutarea fratelui său, însă și urma lui s-a pierdut.
După un timp, a plecat și Petru pentru a-și căuta frații și a-și încerca norocul. A întâlnit și el balaurul, care, de această dată, avea șapte capete. Petru nu a putut să-i facă față și s-a întors acasă pentru a-și lua un cal mai bun. La întoarcere l-a întâmpinat doica sa, baba Birșa, care i-a spus că va izbândi numai dacă va călări calul tatălui său din tinerețe. Împăratul a fost deranjat de o cerere atât de ciudată, având în vedere că, odată cu trecerea timpului, din calul respectiv nu mai rămăsese decât o bucată de frâu. La cererea babei Birșa, Petru s-a întors din pod cu mai multe bucăți de frâie. Baba le-a tămâiat și descântat, după care l-a povățuit pe Petru să le lovească de casă. Urmând sfatul babei, Petru s-a trezit în fața sa cu un cal nemaivăzut de frumos, care vorbea și avea o șa din aur și pietre prețioase. După ce baba i-a binecuvântat atât pe cal, cât și pe călăreț cu câte o cruce, aceștia au plecat către marginea împărăției. Aici au întâlnit balaurul care, de această dată, avea 12 capete pline de “văpaie”. Sfătuit de calul său, Petru a putut trece mai departe, după ce i-a tăiat balaurului cel mai mare cap și a băgat sabia în teacă înainte de a atinge pământul.
La patru zile după înfrângerea balaurului, Petru a întâlnit o pădure în totalitate din aramă. Deși calul său, Murgul, l-a sfătuit să nu rupă îmbietoarele flori de pe marginea potecii, căci va stârni furia “vâlvei pădurii”, Petru a rupt suficiente flori pentru a face o cununiță. Calul l-a avertizat să se pregătească de luptă și, la scurt timp, lumina zilei s-a transformat în noapte, iar Vâlva și-a făcut apariția. Petru s-a luptat cu ea timp de trei zile. În zorii celei de-a treia zi, Petru a lovit-o în cap cu căpăstrul calului său, după care Vâlva s-a transformat într-un cal mândru, fratele Murgului, recunoscător că voinicul l-a scăpat de un blestem aruncat asupra sa de Sfânta Miercuri, cu mai multe sute de ani în urmă.
După ce a legat Vâlva de calul său, a plecat călare pe ea, în viteză, până ce a depășit pădurea de aramă. În continuare, se întindea o pădure și mai strălucitoare decât prima, din argint. Petru nu a ascultat nici aici sfatul Murgului și a rupt flori pentru a face o coroniță din argint. Consecința a fost o Vâlvă de șapte ori mai mare decât cea din pădurea de aramă. În zorii celei de-a patra zi, Petru a reușit să-i pună căpăstrul în cap, ea transformându-se în cel de-al doilea frate al Murgului. După ce și-a continuat drumul și a cules flori și dintr-o pădure de aur, Petru s-a trezit în mijlocul unei neguri dese care-i aducea multă durere. În zorii zilei a doua, negura s-a risipit, iar locul i-a fost luat de o întindere de apă care nu curgea, ci zbura. După o luptă crâncenă, Petru a reușit să-i pună Vâlvei căpăstrul în cap, după care și-au continuat, toți cinci, drumul către marginea pădurii de aur.
Caii l-au avertizat pe voinic că urmau să intre în împărăția Sfintei Miercuri, unde era un ger năpraznic, iar Petru nu avea voie să se încălzească la focurile ademenitoare de pe margine. Petru a rezistat eroic până a ajuns la casa Sfintei Miercuri, care l-a recompensat cu o cutiuță magică, de la care, când o deschidea, primea vești despre familie și cunoscuți.
După ce a plecat din casa Sfintei Miercuri, a deschis cutiuța și i-a cerut acesteia vești despre bătrânul său tată. Cutiuța i-a spus că împăratul era trist pentru că frații lui Petru își doreau împărăția. Îngândurat, Petru a pornit spre împărăția Sfintei Joi. Aceste tărâmuri erau stăpânite de o căldură atât de mare, încât au început să se topească și potcoavele Murgului. Pentru a-l ademeni, pe unde treceau, erau văi răcoroase cu izvoare reci, flori parfumate și fete care se odihneau pe iarbă. Când a ajuns la coliba Sfintei Joi, căldura s-a potolit, iar Petru a intrat în vorbă cu bătrâna. Ea l-a rugat să treacă pe la ea la întoarcere, să o salute pe Sfânta Vineri și să îi ureze din partea ei sănătate.
În împărăția Sfintei Vineri era o temperatură potrivită și peste tot umblau năluci, fetele ”vântoaselor”, care se agitau în așteptarea vârcolacilor. La sfatul Murgului, în apropierea colibei Sfintei, voinicul a aruncat cununa pe care o avea împletită din florile din pădurea de aramă, iar vântoasele, care păzeau casa Sfintei, s-au aruncat asupra ei pentru a o prinde. În felul acesta, Petru a putut să se îndrepte prin întunericul nopții către colibă. Coliba era păzită de câini, care, când l-au simțit pe Petru, au început să latre, atrăgându-i atenția Sfintei Vineri. Inițial, Sfânta nu a dorit să-l primească pe Petru, însă, urmând sfatul Murgului, voinicul i-a dăruit gazdei cununa de flori din pădurea de argint.
Sfânta era mai bătrână decât lumea, omenirea fiind creată de părinții ei pentru a exista ființe care să admire frumusețea copilului lor. Femeia se bucura de atenția lui Petru și a încheiat o înțelegere cu acesta, promițându-i ajutorul și recunoștința ei, dacă i-ar aduce apă din fântâna Zânei Zorilor, apă care întinerea pe oricine. Pentru a-l sprijini în această grea misiune, Sfânta i-a dăruit un fluier, primit în tinerețea ei de la un moș, al cărui cântec adormea pe oricine. După ce s-a odihnit în podul colibei, Petru a hrănit caii cu jar și le-a dat apă să bea, după care a pornit la drum. Înainte de plecare, Sfânta Vineri i-a dat sfatul de a porni doar cu trei cai către împărăția Zânei Zorilor, unde trebuia să pătrundă mergând pe jos, și să nu se uite la Zână, aceasta fiind urâtă și având ochi care vrăjesc.
La intrare în împărăție, Petru și-a lăsat calul păscând, și a pornit mai departe pe jos. Cetatea era impunătoare, cu turnuri înalte, ziduri albe și acoperiș de argint. După ce s-a rugat Domnului, Petru a cântat din fluier, după care a întâlnit un ”năzdrăvan” cu un singur ochi în frunte, paznic al împărăției, adormit. Acesta era atât de înalt, încât Petru a obosit până a ajuns de la cap la picioare. Cea de-a doua pază a cetății erau niște balauri cu șapte capete, care zăceau dormind la soare. De frică, Petru a trecut în fugă până ce a ajuns la un râu prin vadul căruia curgea lapte peste nisip din pietre scumpe și mărgăritare. Pe mal dormeau niște lei cu păr și dinți de aur, care erau straja râului. Dincolo de râu era o grădină cu flori, pe petalele cărora dormeau zâne, a căror frumusețe părea că vrăjește.
Râul era lat și adânc și era străbătut, din loc în loc, de câte o punte păzită de lei. Petru s-a gândit să îl folosească pe năzdrăvan pentru a trece râul. A mers la el și l-a adormit și trezit de trei ori. Înainte de a-l trezi a patra oară, i-a legat degetele mici cu năframa sa. Simțindu-se batjocorit, năzdrăvanul l-a provocat la luptă dreaptă pe voinic, după ce a promis că îl va trece râul. Deși a jurat, văzându-se dezlegat, năzdrăvanul a vrut să-l ucidă pe Petru. Cei doi s-au luptat trei zile, după care năzdrăvanul a cerut îndurare. Petru i-a legat acestuia mâna stângă de piciorul drept, la ochi i-a pus năframa sa, după care l-a târât către malul râului. Pe mal, năzdrăvanul l-a luat pe Petru în palmă, după care l-a trecut pe malul celălalt al râului. Petru a scos fluierul și a cântat din el, adormindu-l pe uriaș.
În grădina palatului, zânele adormiseră auzind cântecul fluierului. Totul în jur era de o frumusețe rară: copacii erau de aur, florile vorbeau, iar vânturile cântau. Chiar și grajdul în care stăteau caii Sfântului Soare, fratele Zânei, era frumos ca o cetate. În adevărata cetate erau 48 de odăi: de pânză, mătase, argint și aur. În cea de-a 49-a odaie se afla fântâna Zânei Zorilor, o fântână obișnuită, care făcea notă discordantă de toate celelalte lucruri neasemuit de frumoase. Lângă fântână, într-un leagăn de aur, se afla Zâna Zorilor, străjuită, în dreapta și în stânga, de câte 12 zâne care dormeau. Absorbit de frumusețea Zânei Zorilor, Petru a uitat să mai cânte din fluieraș, iar zânele s-au trezit din somn. Cântecul fluierului a adormit din nou zânele, iar Petru a continuat să exploreze frumusețea din jur. Pe o masă de lângă fântână, se afla un colac frământat cu lapte de căprioară, și un pocal cu vin rosu. Colacul era colacul puterii iar vinul era vinul tinereții.
Petru a sărutat-o pe Zână, aceasta a deschis ochii, după care a adormit din nou auzind cântul fluierului. Petru i-a pus Zânei pe cap cununa din florile din pădurea de aur, după care a luat trei îmbucături din colac și trei înghițituri de vin, timp în care a sărutat-o pe Zână de trei ori. Și-a umplut ulcioarele cu apă din fântână, după care a pornit la drum. Afară totul era schimbat, în bine, după cele trei sărutări. Petru a plecat din cetate așa cum a venit: printre lei, balauri, printre flori și păsări, și în palma năzdrăvanului.
După ce a ajuns la casa Sfintei Vineri, Petru i-a dat acesteia ulciorul cu apă, după care i-a povestit ce a văzut în calea sa către Zâna Zorilor. Nu s-a oprit până ce nu a ajuns la casa Sfinei Joi. Aici a salutat-o pe Sfântă, care i-a dat sfatul de a se feri de lumea rea și i-a dăruit o năframă din pânză vrăjită, după care a pornit spre Sfânta Miercuri, pe care doar a salutat-o. Deschizând din nou cutia aducătoare de vești, aceasta i-a spus lui Petru că toată lumea era supărată pe el: Zâna Zorilor pentru că i-a furat apa, Sfânta Vineri pentru că i s-a spart ulciorul cu apă în timp ce dansa de bucurie, iar frații săi, Costan și Florea, pentru că le-a furat împărăția. Pentru că tatăl lor le-a spus că va împărăți doar acela care îi va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor, iar baba Birșa le-a spus unde era Petru, frații plănuiau să-l omoare. Petru a refuzat să creadă și a dat cu cutia de pământ, aceasta spărgându-se în 77 de bucăți.
Îndreptându-se către țara sa, Petru și-a întâlnit frații, care l-au omorât aruncându-l într-o fântână adâncă și lată. Aceștia au pornit către tatăl lor, căruia i-au dat ulcioarele cu apă ca și când ei ar fi obținut-o. Împăratul s-a spălat pe față cu apa, după care a văzut atât de clar, cum n-o mai făcuse niciodată. A putut zări chiar și un vierme care se afla înfipt în lemnul unui vas care era după cuptor. Au făcut cu toții un ospăț de trei zile și trei nopți, după care împăratul a împărțit țara între frați, el retrăgându-se pentru a-și trăi bătrânețile în pace.
Între timp, Zâna Zorilor s-a trezit și a constatat că lipseau trei îmbucături din colac, trei înghițituri din vin și apă din fântână. Supărată, a chemat la ea străjile, pe care le-a mustrat pentru lipsa vigilenței, după care, tristă de dor, și-a petrecut o zi privind la soare, până ce ochii i-au lăcrimat. În cea de-a șaptea zi, soarele i-a spus că Petru se afla acolo unde razele sale nu puteau pătrunde.
Cuprinsă de o tristețe profundă, Zâna Zorilor a poruncit zânelor să nu mai zâmbească, florilor să nu mai aibă miros, vânturilor să nu mai bată, iar soarelui să nu mai lumineze, până ce nu va veni la ea cel care i-a furat apa. Între împărăția sa și lume, s-a așternut întunericul.
Împăratul le-a poruncit fiilor săi să meargă să salveze lumea. Cei doi frați, Florea și Costan, au pornit, pe rând, către Zână, care i-a orbit ca pedeapsă pentru minciună și îndrăzneală. Atunci, Zâna a trimis toată suflarea din împărăție să-l caute pe Petru, oprind cu ea doar doi lei, doi balauri, doi zmei și doi năzdrăvani. După ce a poruncit vânturilor să cânte un cântec dureros iar izvoarelor să curgă cu apă amară, a mers la roata pe care se afla firul traiului omenesc și a oprit-o din a se mai învârti, oprind astfel și viața omenească. Timpul a încetat să mai curgă.
Când a văzut Sfânta Vineri că Zâna Zorilor s-a supărat, a trimis vântoasele să-l găsească pe Petru. Vântoasele au cercetat întreaga lume, după care s-au întors, rușinate, la coliba Sfintei Vineri. Vântul de primăvară, mai leneș, a ajuns ultimul și i-a spus Sfintei că rămășițele lui Petru se aflau pe fundul unei fântâni. Atunci, Sfânta Vineri i-a poruncit vântului să le aducă pe Sfintele Miercuri și Joi la fântână, după care s-au întâlnit cu toții aici. Sfânta Miercuri i-a adunat lui Petru toate oasele, pe care le-a lipit. Sfânta Vineri le-a poruncit vântoaselor să-i ridice lui Petru cenușa din fântână, după care Sfânta Joi a pus pe foc tigaia de aur, a adăugat rouă, a descântat-o, a adăugat cenușa voinicului și iarba vieții. Cu “unsoarea” rezultată au fost unse oasele lui Petru, care a înviat, sărind în picioare, mai frumos și voinic decât a fost vreodată. A pornit, călare pe Murgul, către împărăția tatălui său, unde nu se mai afla nicio suflare, cu excepția babei Birșa.
După ce a înțeles ce s-a întâmplat, Petru s-a îndreptat către Zâna Zorilor, pe care a strâns-o în brațe și a sărutat-o. Ea a intrat cu Petru în casă, iar Murgul a fost dus în grajdul soarelui. Totul s-a reîntors la viață, soarele a început din nou să lumineze, iar roata vieții să se întoarcă mai repede decât a făcut-o vreodată, după ce, timp de nouă ani, nouă luni și nouă zile, omenirea fusese cuprinsă de întuneric.
Petru i-a adus la sine pe părinții săi bătrâni și a făcut nuntă cu Zâna Zorilor, domnind peste ambele împărății. Fraților săi, Costan și Florea, le-a fost redată vederea pentru a vedea fericirea lui Petru. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Petru a domnit cu sănătate și pace.
***