Neghiniță
- rezumat -
Povestea lui ”Neghiniță” are drept erou principal un băiat special, înzestrat cu darul de a asculta gândurile oamenilor, dar atât de mic, încât abia putea fi zărit cu ochiul liber. Puterea sa se datora tocmai faptului că era la fel de mic cât un bob de neghină, astfel că se putea strecura în urechile oamenilor, ascultându-le vorbele nerostite, ori chiar făcându-i să creadă, atunci când le șoptea în ureche, că își aud propriile idei.
Deși foarte mic, Neghiniță era ”frumos ca o piatră scumpă”, cu ”ochișori ca două scântei albastre” și ”piciorușe ca niște firișoare de păianjen”. Din aventurile sale neobișnuite, reiese că avea numeroase calități, precum dărnicia, spiritul justițiar, înțelepciune și o bună cunoaștere a oamenilor, însă și destule defecte. În unele situații, el apare ca fiind leneș, capricios, obraznic ori chiar răutăcios. Dealtfel, el se și descrie pe sine cu numele de ”Gândul Lumii”, care plutește nevăzut printre oameni, și căruia i se potrivește un amestec de lucruri bune și rele.
Neghiniță își face apariția, în mod miraculos, în fața unei femei foarte bătrâne, care, împreună cu ”moșul” său, și-ar fi dorit copii, dar care era prea bătrână ca să îi mai poată avea. Neghiniță ascultă gândul bătrânei și, jucăuș din fire, o face să creadă că i-ar putea fi copil, în ciuda faptului că este atât de mic. Bucuria bătrânei la auzul cuvântului ”mamă” o face să nu își mai pună întrebări despre această apariție năstrușnică, vestea sosirii copilului mult-așteptat trebuind să îi fie împărtășită și soțului său, aflat în acel moment la lucrul câmpului.
Fiind atât de mic, Neghiniță călătorește, ca de obicei, pe câte o adiere de vânt, astfel că, la sfatul bătrânei, pornește de îndată să își cunoasca și ”tatăl”. Pus pe șotii, pe drum se încurcă cu câțiva văcari, cărora le testează omenia. În apropierea cirezii lor, se lasă la pământ și se preface că s-ar afla în nevoie, promițându-le văcarilor că îi va ajuta, dacă îl ”salvează”. Fără să înțeleagă o asemenea apariție neobișnuită, și crezându-și vitele în pericol, văcarii se arată agresivi față de Neghiniță. Cel care încearcă să îl strivească nu reușește decât să își scrântească piciorul, în timp ce ceilalți, care vor să îl lovească cu bâtele, sunt batjocoriți. La plecare, Neghiniță le strigă: ”Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar”.
Ajuns la tatăl său, Neghiniță se întristează din cauză că acesta este prea uimit pentru a se bucura de un asemenea ”copil” special. Pentru a se da mare, și a arăta că este chiar mai priceput decât un copil de dimensiuni normale, Neghiniță mână caii bătrânului cu pricepere, sărind de la unul la altul, strunindu-i și ciupindu-i. Un negustor aflat chiar atunci în trecere observă minunea cailor călăriți în acest mod, și îi cere unchiașului să îl vândă pe Neghiniță. Lăcomia bătrânului are caștig de cauză în fața dorinței de a avea un urmaș, astfel încât, Neghiniță este vândut pentru douăzeci de pungi de galbeni, după o tocmeală îndelungată. Înțelegând puterile lui Neghiniță, negustorul pornește spre palatul Împăratului, socotind că doar acesta ar fi demn de o asemenea ”marfă” de valoare.
Întrucat în împărăție bântuia, de ceva timp, seceta și molima, Împăratul se afla la un ”mare și greu sfat” cu toți înțelepții, pentru a decide ce este de făcut în continuare. Tocmai atunci sosește și negustorul, care dezvăluie sfatului noua sa achiziție. Împăratului îi place ființa minusculă din fața sa, isteață și asemănătoare cu o bijuterie, poruncind să i se construiască o locuință pe măsură, din aur și pietre scumpe. Deși vedeau, la rândul lor, minunea, înțelepții nu credeau totuși că așa ceva poate exista, consultându-și cărțile și tratatele, pentru a se convinge. Sfătos, dar și pentru a le mai tăia din trufie, Neghiniță le spune că pe lume poate exista și ce nu se găsește scris în cărți, ba chiar că, uneori, ”cei mai mici sunt cei mai mari”. Pentru o mică demonstrație, Neghiniță intră pe rând în urechile membrilor sfatului, ascultând ce gândește fiecare. Apoi, pe nesimțite, intră și în urechea Împăratului, șoptindu-i cele auzite mai înainte. Împăratul crede că el gândește tot ceea ce îi șoptește Neghiniță și că a început să poată ghici gândurile supușilor săi. Sfatul rămâne uimit cand Împăratul, supărat că tocmai aflase că nimeni nu era atent la treburile împărăției, fiecare preocupându-se de lucruri personale sau mărunte, îi ceartă pe toți, cu excepția unuia singur, care chiar urmărise cele discutate. Acestuia din urmă îi și mărește salariul. La întrebarea mânioasă a Împăratului dacă ar trebui ca celorlalți să le taie capetele, Neghiniță arată că așa ceva nu ar fi de dorit, întrucât, fără cărturari și înțelepți, nu ar mai avea ”cine să mintă lumea”. Împăratul afirmă că poate ar fi totuși mult mai bine, pentru că, astfel, nu ar mai exista pe lume decât adevărul. Jucându-se cu focul, Neghiniță îl convinge pe Împărat că, în absența minciunii, dacă poporul ar afla cu ce se ocupă chiar el în realitate, neglijând adesea treburile împărăției, de mult ar fi fost răsturnat din scaunul domniei. Cu ciudă, Împăratul nu poate, totuși, decât sa îi dea dreptate.
Împărăteasa află și ea de noul ”dar” al Împăratului de a ghici gândurile oamenilor și îl pune la încercare. Neghiniță îi află gândurile și i le șoptește în ureche Împăratului, care își face soția să se rușineze. Cu această ocazie, Neghiniță află însă și faptul că Împăratul nu aude bine cu urechea dreaptă, și că singura ureche ”bună” este cea stângă.
Din plictiseală, dar și pentru faptul că nu se putea abține de la obrăznicii, intrând întotdeauna în încurcături, Neghiniță împinge gluma și mai departe, făcându-l să creadă pe Împărat că treburile împărăției nu merg bine din pricina sfetnicilor săi. Împăratul dă ascultare vorbelor lui Neghiniță, pe care le crede ca fiind ale sale, și își schimbă toți sfetnicii și oamenii de încredere. Ca urmare, noul sfat îl răstoarnă curând de la putere, alungându-l de pe tron.
Sărac și uitat de toți, fostul împărat, însoțit de Neghiniță, cutreieră acum lumea, plângându-și soarta. Cu toate acestea, pentru prima dată în viața sa, fostul împărat se simte un om liber. El află de sărăcia și nedreptățile la care oamenii simpli sunt supuși de către cei bogați, mirându-se de faptul că autoritățile par a fi surde la nevoile poporului. El socotește acum că, dacă ar mai avea șansa de a se afla pe tron, ar ști cum să se poarte pentru a apăra interesele tuturor supușilor. Pribegia Împăratului se sfârșește miraculos, atunci când, sătul de noul conducător și de sfetnicii săi, poporul se răscoală, punându-l din nou pe tron pe vechiul Împărat.
La fel ca și soarta Împăratului, și cea a lui Neghiniță se schimbă rapid, însă în rău. Greșind într-o zi urechea, el crede că se afla în cea cu care Împăratul nu auzea aproape deloc. După obiceiul său, și fiindu-i prea lene să se mute în cealaltă ureche, Neghiniță se gândește să țipe, în loc de a șopti, una dintre răutățile sale obișnuite. Luat prin surprindere de un țipăt puternic în urechea ”bună”, Împăratul se lovește puternic peste aceasta, ca apărându-se de o insectă. În palmă îi cade chiar Neghiniță, amețit de lovitură, despre care Împăratul nu știa că se aflase acolo în tot acest timp.
Împăratul înțelege atunci vicleșugul lui Neghiniță și faptul că, în toată această perioadă, băiatul își bătuse joc de el, făcându-l să creadă lucruri neadevărate, ba chiar să își piardă tronul și să pribegească o vreme. Înfuriat, el îl îneacă pe Neghiniță în fântâna palatului, unde îl coboară spânzurat de un fir lung de mătase.
Povestea de față ne învață faptul că, mari și mici, săraci și bogați, învățați sau cu puțină școală, toți oamenii au numeroase calități sau defecte, pe care aleg să le folosească pentru a face bine, sau a face rău. De asemenea, calitățile excepționale pot transforma pe oricine într-un om răutăcios, dacă nu există o limită dată de bunul simț și de respectul față de semeni. Astfel, lipsa de modestie și ascultarea oricărui sfat, fără a-l cântări mai întâi prin propria minte, poate aduce multe neplăceri. În același timp, povestea atrage atenția asupra faptului că nevoile poporului trebuie ascultate de către cei din clasele conducătoare și că soarta tuturor este adesea schimbătoare.
***