Povestea lui Harap-Alb
- rezumat -
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, scris de Ion Creangă, în care este prezentată tema luptei binelui împotriva răului. Universul, în care numeroase personaje fantastice, cu valori simbolice, își dobândesc maturitatea și își desfășoara acțiunea, este unul miraculos.
Povestea începe cu scrisoarea trimisă de Verde împărat fratelui său, crai într-o țară îndepărtată. Verde împărat, bătrân și suferind, tată a trei fete, i-a scris fratelui său, craiul, să îl trimită pe cel mai vrednic dintre cei trei feciori ai săi pentru a-i moșteni împărăția. Drumurile erau primejdioase iar ținuturile dintre cele două împărății erau străbătute de războaie, fapt pentru care cei doi frați nu se mai văzuseră încă din tinerețe.
Craiul le-a povestit fiilor săi despre dorința lui Verde împărat. Feciorul cel mare, crezându-se îndreptățit să primească această șansă, s-a oferit să meargă el. După ce și-a luat rămas bun de la frații săi și a primit o scrisoare de la tatăl său către Verde împărat, dar și un cal, haine, bani și arme, necesare călătoriei, acesta a plecat la drum. Dorind să îi verifice vrednicia fiului său, craiul a îmbrăcat pielea unui urs și s-a ascuns sub un pod. Când feciorul temerar a ajuns în dreptul podului, ”ursul” i-a ieșit în cale. Temându-se pentru viața sa, dar și pentru că nu mai reușea să își strunească calul, feciorul de crai s-a întors acasă, la tatăl său, care lepădase între timp pielea de urs. Feciorul i-a mărturisit tatălui său că motivul întoarcerii acasă era teama de a cădea pradă animalelor salbatice, motiv pentru care preferă să renunțe la împărăție.
A venit rândul fiului mijlociu să își încerce șansa. Tatăl și-a dat acordul, considerând că fiecare era în măsura să își croiascp viitorul (”Fiecare pentru sine, croitor de pâne”). Situația s-a repetat și în cazul fiului mijlociu, acesta întorcându-se acasă și recunoscând că nu era demn de cinste. Dezamăgit, craiul l-a ridiculizat și a deplâns soarta fratelui său, care avea să rămână fără urmași, având în vedere ”vitejia” nepoților săi. Acestora li se potrivea vorba ”La plăcinte înainte, și la război, înapoi”. Fiul cel mic a ieșit în gradină, unde s-a gândit cu tristețe la vorbele tatălui său. Aici a întâlnit o babă gârbovă, care cerea milostenie, promițându-i ajutor în viitor. Aceasta i-a proorocit că va ajunge împărat. După ce băiatul i-a dat un ban de pomană, baba l-a sfătuit cum să procedeze pentru a-și împlini destinul. Trebuia să îi ceară tatălui său calul, armele și hainele de când acesta a fost mire. Calul, care mânca jăratec, avea să îl ferească de multe primejdii. După ce l-a sfătuit pe feciorul de crai, bătrâna s-a ridicat în vazduh.
Căpătând curaj, feciorul cel mic a mers la tatăl său și i-a cerut să îl lase să își încerce și el norocul. După ce tatăl său i-a dat binecuvântarea, a mers în pod, de unde a luat un căpăstru, un bici, o șa, niște straie vechi, un arc, săgeți, paloș și un buzdugan, toate vechi și pline de praf. Apoi a pus o tavă plină cu jăratec în mijlocul hergheliei. De trei ori, același cal răpciugos a încercat să mănânce jar, dar nu a luat decât o gură, pentru că, de fiecare dată, feciorul l-a lovit în cap cu căpăstrul. În final, calul s-a scuturat de trei ori și s-a transformat în cel mai frumos armăsar. I s-a adresat cu glas omenesc feciorului și i-a spus să încalece pe el. L-a purtat pe fecior până la nori, lună și stele, urcând și coborând cu o viteză uimitoare, ca pedeapsă pentru cele trei lovituri de căpăstru.
Cu viteza vântului l-a dus la crai, de la care fiul cel mic și-a luat rămas-bun înainte de plecare. Pe drum, feciorul s-a întâlnit, în dreptul podului, cu pretinsul urs. Calul nu s-a speriat iar voinicul a vrut să îl lovească pe urs cu buzduganul. Atunci, craiul și-a dat pielea de urs jos, l-a binecuvântat pe feciorul său și l-a numit vrednic de împărăție. L-a sfătuit apoi să se ferească de omul ”roş” și de cel ”spân”. După ce a călătorit timp de 49 de zile, feciorului de crai i-a ieșit în față un om spân, care s-a oferit să îi fie slugă. Amintindu-și de sfatul părintelui său, l-a gonit pe spân și a mers mai departe. Spânul i-a mai ieșit în cale încă de două ori, de fiecare dată deghizat altfel și ținând un alt discurs. La cea de-a treia întâlnire, feciorul a acceptat oferta spânului, crezându-se rătăcit. După ce au oprit la o fântână pentru a-și lua provizii de apă pentru drum, spânul l-a convins cu viclenie pe fecior să intre în fântână, pentru a se răcori. După ce l-a văzut în fântână, a pus capacul și l-a amenințat cu moartea, dacă nu avea să îi jure lui credință. Văzându-se încolțit, feciorul s-a lăsat în grija lui Dumnezeu, i-a pupat paloșul noului stăpân, în semn de supunere, și i-a dat scrisoarea către Verde împărat, banii și armele. Din acel moment au facut schimb de roluri, spânul pretinzând că era fecior de crai, iar feciorul a devenit slugă, primind numele Harap-Alb.
Au ajuns astfel la Verde împărat, unde acesta și fetele sale l-au primit cu bucurie pe spân. Cu Harap-Alb, spânul se purta urât, punându-l să stea în grajd și lovindu-l, fapt condamnat de verișoarele sale. În speranța că va scăpa de el, spânul l-a trimis pe Harap-Alb să aducă salată din Grădina Ursului, loc primejdios, păzit de fiare sălbatice. Necăjit, Harap-Alb s-a plâns calului său, care l-a purtat cu viteza vântului într-un ostrov, unde a întâlnit-o pe bătrâna căreia i-a arătat milostenie în trecut. Această bătrâna era de fapt Sfânta Duminică, care, după ce l-a ascultat, l-a găzduit în casa sa și i-a făgăduit că îl va ajuta. Bătrâna a făcut o licoare din ”somnoroasă”, lapte și miere, pe care a turnat-o în fântana ursului. După ce a băut apa, ursul a adormit. Harap-Alb a pătruns în grădină, îmbrăcat în pielea de urs a tatălui său, și și-a încărcat desaga cu salată. Între timp, ursul s-a trezit, iar Harap-Alb a fugit, lăsând pielea de urs în spate. S-a înfățișat stăpânului său cu salatele și a fost lăudat de împărat și de fetele sale. O altă încercare la care a fost supus de stăpânul său a fost să meargă în Pădurea Cerbului, și să aducă capul cerbului, cu piatra din frunte, precum și pielea acestuia, care era plină de nestemate. Pentru că era o misiune dificilă, cerbul fiind vrajit, și de această dată Harap-Alb a apelat la ajutorul Sfintei Duminici. Aceasta i-a dăruit obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot și l-a sfătuit cum să îl omoare pe cerb. Harap-Alb a făcut o groapă lângă izvorul din care se adăpa cerbul și, când acesta a venit să bea apă, i-a tăiat capul cu sabia și s-a aruncat rapid în groapă. Capul cerbului îi vorbea și îi cerea să îl vadă, cu scopul de a-l omorî, pentru că avea privirea otrăvitoare. Bine sfătuit de Sfânta Duminică, Harap-Alb a rămas în groapă până la apusul soarelui, când capul cerbului a murit. Atunci, Harap-Alb a luat capul și pielea, și, mulțumindu-i Sfintei Duminici, s-a întors la stăpânul său. Acesta a continuat să îl trateze urât, fiind total dezaprobat de împărat.
Verde împărat a organizat o petrecere mare în cinstea nepotului său, la care a invitat numai oaspeți aleși. La insistențele celor trei fete, spânul și-a dat acordul ca și Harap-Alb să participe la petrecere. În timp ce se aflau la masă, o pasăre a bătut în geam și le-a vorbit mesenilor despre fata lui Roș-Împărat. Mesenii s-au înfricoșat, având în vedere înspăimântătoarea reputație pe care o aveau atât fata, cât și tatăl ei. Spânul l-a trimis pe Harap-Alb să i-o aducă pe fata lui Roș împărat. Spre ciuda spânului, calul lui Harap-Alb s-a transformat în vederea tuturor în mândru armăsar. Spânul și-a propus să îl ucidă cu paloșul pe Harap-Alb.
În drumul său spre Roș împărat, feciorul a întâlnit, pe un pod, o ”nuntă de furnici”. Pentru a evita moartea multor gâze nevinovate, el a trecut cu calul prin apă. Drept mulțumire, o furnică zburătoare i-a vorbit și i-a dat o aripă, căreia Harap-Alb trebuia să îi dea foc dacă avea nevoie de ajutor. La fel s-a întâmplat și cu niște albine, cărora le-a făcut un adăpost. Crăiasa albinelor, ca și furnica zburătoare, i-a dat o aripă, făgăduindu-i ajutor. L-a întâlnit apoi pe Gerilă, care nici lângă un foc de 24 de stanjeni de lemn nu se încălzea, pe Flămânzilă, care mânca brazdele a 24 de pluguri și nu se sătura, pe Setilă, care a băut apa a 24 de izvoare, pe Ochilă, care cu singurul său ochi vedea până în ”măruntaiele pământului”, pe Păsări-Lăți-Lungilă, care se înălța până la cer și se lățea de putea înconjura pământul. Au plecat împreună spre curtea lui Roș împărat.
Ajungand la curtea împăratului, s-au înfățișat acestuia, iar Harap-Alb i-a cerut-o pe fata sa pentru nepotul lui Verde împărat. Mâniat de îndrăzneala lor, Roș împărat nu i-a refuzat, însă a plănuit să îi dea pieirii. L-a pus pe ajutorul său să îi găzduiască într-o casă de aramă încălzită cu 24 de stânjeni de lemn, nădăjduind că, până în zori, oaspeții se vor preface în scrum. Gerilă a suflat de trei ori spre casă iar temperatura a devenit numai bună pentru un somn odihnitor. Peste noapte, tovarășii de drum s-au ciondănit. Gerilă a regretat că a scăzut temperatura și, supărându-se, până la zi a transformat casa într-un sloi de gheața. Cu greu, Roș împărat și slugile sale au reușit să îi scoată pe cei șase din casa de aramă.
Roș împărat i-a mai pus la o încercare. Trebuiau, până în zorii zilei, să mănânce 12 coșuri cu pâine, 12 vaci fripte și să bea 12 butoaie cu vin, în caz contrar, urmau să plătească cu viața. După ce ceilalți tovarăși de drum au mâncat cât au putut, Flămânzilă și Setilă au mâncat și au băut tot, ba chiar au început să se vaite de foame și de sete.
Roș împărat, crezând că le dă o sarcină de neîndeplinit, i-a pus să aleagă, dintr-un morman, firele de nisip de bobițele de mac. Harap-Alb a scos aripa dăruită de furnica zburătoare și a aprins-o. Atunci, o mulțime de furnici s-au ivit și, în câteva clipe, au ales nisipul de mac. Apoi și-au continuat drumul prin palat, ajungând în camera împăratului, pe care l-au ciupit, după care s-au făcut nevăzute. Împăratul s-a trezit și, nervos, a mers la oaspeții săi, unde, cu bucurie și cu surprindere, a constatat că au dus sarcina la îndeplinire. Și de data aceasta, Roș împărat i-a mai pus la o încercare. Trebuiau să o păzească pe fata împăratului până la ziuă. În timpul nopții, fata s-a transformat într-o pasăre și a zburat din palat. S-a ascuns în ”umbra iepurelui”, apoi în vârf de munte. Ochilă a găsit-o ăi Păsări-Lăți-Lungilă a încercat să o prindă, însă pasărea s-a ascuns după lună. Păsări-Lăți-Lungilă s-a înălțat până la lună și a prins-o, vrând de supărare să o omoare. Atunci, pasărea s-a transformat din nou în fată iar cei doi au dus-o înapoi la palat, în camera ei.
Roș împărat i-a mai pus la o încercare. El avea două fete, una dintre ele înfiată. Dacă Harap-Alb avea să descopere care dintre cele două fete era a împăratului, acesta i-o dadea cu bună inima. Harap-Alb a apelat la crăiasa albinelor care a pișcat-o de obraz pe fata împăratului. Îndeplinind și ultima sarcină, Harap-Alb a primit-o pe fata lui Roș împărat. Dar fata nu s-a învoit să meargă cu el până ce calul lui și turturica ei nu-i aduceau trei smicele de măr dulce, apă moartă și apa vie. Dacă calul era cel care aducea primul cele cerute, fata avea să meargă cu el. Fiind mai ușoară, turturica a fost prima care a găsit cele cerute, însă calul, isteț, i le-a luat și s-a înfățișat împăratului și fetei lui. Atunci, fata și-a luat rămas-bun de la tatăl său, și a plecat cu Harap-Alb, trimițând-o pe turturică înainte, pentru a le vesti venirea. Harap-Alb le-a mulțumit tovarășilor săi pentru ajutorul dat, și și-a continuat drumul. Dintre toate câte îi poruncise spânul, pe fată îi era greu să i-o dea, mai ales că pe drum au început să se îndrăgească reciproc. Când au ajuns la curtea lui Verde împărat, fata le-a spus tuturor că Harap-Alb era adevaratul nepot al împăratului. Din răzbunare, spânul i-a retezat capul lui Harap-Alb cu paloșul. Atunci, calul l-a luat pe spân și l-a dus în înaltul cerului, de unde i-a dat drumul. Acesta a fost sfârșitul spânului.
Fata lui Roș împărat i-a pus lui Harap-Alb capul la loc, l-a legat cu cele trei smicele de grâu, l-a lipit cu apă moartă iar cu apa vie l-a readus la viață. Cei doi tineri și-au jurat credință și au primit binecuvântarea lui Verde împărat, precum și împărăția acestuia. Au petrecut și au sărbătorit împreună ani mulți.
***