Hainele cele noi ale împăratului
- rezumat -
Povestea "Hainele cele noi ale împăratului" aparține autorului danez Hans Christian Andersen. În ea sunt ironizate falsitatea și ambiția, dar și minciuna și manipularea, prin intermediul unui împărat superficial și egoist, a cărui singură preocupare era admirația de sine, și mai puțin grija față de împărăție și supuși.
Pasiunea pentru obiectele vestimentare și nevoia etalării lor în public l-au facut pe împărat victima unor pretinși țesători, care susțineau că dețin secretul realizării unor haine neobișnuite, dintr-o stofă specială, nemaîintâlnită, și ca urmare, foarte scumpă. Trăsătura deosebită a respectivului material consta în faptul că toți cei care nu erau suficient de educați ori nu aveau dreptul de a se afla într-o anumită funcție, nu puteau să îl vadă, astfel că hainele confecționate din stofa respectivă erau invizibile doar pentru aceștia.
Atras de ideea de a avea o haină unică, nu doar frumoasă, ci și care să îi ofere posibilitatea de a-și testa supușii (întrucât credea că astfel îi va putea identifica pe slujitorii săi nevrednici), împăratul a acceptat bucuros propunerea falșilor țesători, punându-le la dispoziție, pe lângă banii ceruți, spațiul și uneltele de lucru, precum și firele de aur și matase solicitate (în cantități din ce în ce mai mari) de aceștia.
Trăind astfel mult timp pe cheltuiala împărăției, cei doi s-au prefăcut că lucrează, lăsând însă războaiele pentru țesut și stativele pentru stofă goale și însușindu-și firele de aur și mătase primite.
Periodic, împăratul își trimitea sfetnicii săi de încredere pentru a verifica stadiul lucrului și frumusețea hainelor, dar și cu scopul ascuns de a vedea dacă întradevăr țesătura avea proprietățile magice promise.
Demnitarii erau primiți cu bunăvoință de cei doi escroci, care își lăudau stofele invizibile, arătându-le războaiele de țesut și manechinele goale, pretinzând că pe acestea s-ar afla niște haine și materiale. Deși nu vedeau nimic, amețiți de vorbele mari ale falșilor țesători, sfetnicii împăratului credeau că, dacă vor recunoaște că nu au zărit vreo stofă, vor fi considerați nevrednici pentru slujbele deținute. Astfel, toți slujitorii trimiși au povestit încântați împăratului calități imaginare ale țesăturilor, întrecându-se să laude, la rândul lor, finețea, frumusețea și culoarea deosebită.
În final, după o cheltuială imensă, împăratul însuși a intrat în jocul celor doi țesători și, deși nu vedea nici el nimic, a pretins că hainele ”prezentate” i se potriveau și că îi plăceau în mod deosebit. Încurajat de cei doi escroci, dar și de curtenii care nu doreau să fie considerați prea proști, întrucât nu erau capabili să vadă hainele cele noi ale împăratului, acesta chiar le-a ”îmbrăcat” pentru a se înfățișa mulțimii.
Nedorind să fie considerați mai prejos decât ceilalți participanți la manifestarea organizată cu acest prilej, întreaga populație prezentă l-a salutat cu entuziasm pe împaratul aproape dezbrăcat, mimând faptul că acesta ar purta niște veșminte deosebite.
În acest punct al poveștii, autorul a arătat cum decența a fost totuși salvată de inocența și nevinovăția din vocea unui copil, care a afirmat, nici mai mult, nici mai puțin, decât că împăratul era, de fapt, dezbrăcat.
Deși, la fel ca toți cei de față, împăratul era și el, în sinea lui, de acord cu afirmația copilului, el a decis să meargă mai departe, urmat de curtenii care îi susțineau o trenă invizibilă.
Basmul a fost scris pentru copii, dar morala se adresează adulților și societății, întrucât, uneori, din dorința de a face pe plac celorlalți, dar și ca urmare a propriei nesiguranțe, poporul devine orb, nedorind să spună lucrurilor pe nume și să admită că este condus de niște incapabili. De asemenea, oricare dintre noi, orbit de dorința de a fi admirați, ne asumăm merite și calități imaginare, îmbrăcându-ne sau comportându-ne ridicol. Ca întotdeauna însă, salvarea poate veni de acolo de unde te astepți mai puțin, precum un suflet nevinovat de copil, neatins încă de slăbiciunile celor mari.
***