Abu Hasan
- rezumat -
Abu Hasan, fiul unui negustor bogat din Bagdad, moștenește o avere importantă. Crescut până la vârsta de treizeci de ani în condiții austere, Abu Hasan nu își pierde capul, ci decide să își împartă moștenirea în două. Una, pe care să o folosească pentru traiul zilnic, iar cealaltă, pentru a se bucura de viață, împreună cu prietenii.
Astfel, mai mult de un an, Abu Hasan petrece zilnic, ospătându-și cu generozitate prietenii, și înconjurându-se de numeroase cunoștințe.
După terminarea jumătății din moștenire, petrecerile se încheie și ele. Abu Hasan constată cu amărăciune că, în lipsa banilor, nu îl mai vizitează nimeni. Mâhnit de nerecunoștința prietenilor de altădată, care acum chiar se feresc de el, concluzionează că cei mai buni și statornici tovarăși de petrecere sunt doar musafirii ocazionali. Astfel, Abu Hasan decide ca, în fiecare zi, să invite la el acasă, la cină pe câte un drumeț obosit care este în trecere prin Bagdad. În acest fel, nu doar că săvârșește o faptă bună, dar se și lipsește de nerecunoștința și falsitatea unor pretinși prieteni, mânați doar de interes.
Într-o zi, după obiceiul său, Abu Hasan îl invită acasă pe un negustor ce părea că tocmai a sosit de la Mosul. Musafirul este mulțumit de atenția, masa și găzduirea primite în casa lui Abu Hasan, dar se bucură mai ales de compania acestui om simplu, fără pretenții, dar voios și glumeț. După ce mănâncă și beau împreună câteva ulcele de vin, străinul află despre ciudata filosofie a gazdei sale, convingându-se de faptul că Abu Hasan este un înțelept, în felul său, dar și un om deschis, cinstit și drept. Negustorul, care nu era altul decât conducătorul acelei țări, califul Harun-al-Rașid, dar deghizat, află și una dintre puținele nemulțumiri ale supusului său. Neștiind cu cine vorbește, Abu Hasan se plânge de comportamentul nepotrivit al imam-ului geamiei locale, un intrigant care bârfește și clevetește împreună cu cei patru ctitori, ajutoarele sale, stricând armonia întregului cartier. Provocat de negustor să spună ce ar face dacă ar avea putere, Abu Hasan afirmă că, dacă ar fi calif măcar pentru o zi, ar pune ca cei menționați să fie pedepsiți (biciuiți) în public.
Abu Hasan nu se amăgește de vorbele negustorului, care îl atenționează cu privire la faptul că nu se știe niciodată când dorința i s-ar putea împlini. El se lasă însă antrenat în jocul musafirului său, care îl convinge să vorbească și să bea mai mult. Abu Hasan bea astfel și cupa în care i se turnase, pe ascuns, un somnifer. La ordinul califului, robul acestuia îl cară pe Abu Hasan, adormit, până la palat.
A doua zi, Abu Hasan se trezește buimac, în patul califului. Conform poruncilor din noaptea precedentă, toți curtenii și slujitorii palatului se comportă cu Abu Hasan ca și cu însuși conducătorul lor. Uimit de luxul din jur și atenția primită, Abu Hasan întreabă neîncrezător pe mai mulți curteni dacă știu cine este el. Toți afirmă că este califul lor. Abu Hasan o roagă chiar pe una dintre frumoasele slujitoare din apropiere să îl muște de deget, pentru a vedea dacă nu cumva visează. Față de comportamentul tuturor celor din jurul său, și dovezile acestora de dragoste și supunere, Abu Hasan sfârșește prin a se considera el însuși calif și a se comporta conform acestui rol. Sub observația adevăratului calif, care îl urmărește dintr-o ascunzătoare, Abu Hasan se implică în treburile țării, dând chiar dovadă de tact, obiectivitate și pricepere.
Ca o ultimă încercare, pentru a se convinge cu privire la identitatea sa reală, Abu Hasan ordonă șefului poliției să îi găsească și să îi pedepsească pe imamul și cele patru ajutoare ale acestuia, din mahalaua unui ”oarecare” Abu Hasan. De asemenea îi cere să o găsească pe mama aceluiași Abu Hasan, și să îi dăruiască o pungă cu bani.
După un timp, el primește raportul șefului poliției cu privire la îndeplinirea misiunii. Cu uimire, Abu Hasan află și că devotatul slujitor a întrebat-o pe bătrână cu privire la fiul său și că răspunsul primit a fost că el doarme încă, obosit după petrecerea din seara anterioară. Abu Hasan se amuză de această întorsătură și continuă să își joace rolul de calif, din ce în ce mai convins că visează. La prânz, ia masa și petrece până seara împreună cu femeile foarte frumoase din jurul său, care îl îmbie să bea. Astfel, el bea și o cupă în care adevăratul calif îi pusese, din nou, un somnifer.
A doua zi, Abu Hasan se trezește la el acasă. Crezând că încă este calif, Abu Hasan o alungă pe mama sa, îngrijorată de ciudatul comportament al fiului său. El cheamă în ajutor slujitori imaginari, se zbuciumă, face scandal și se comportă ca un om nebun. Este imobilizat cu forța de către vecini și internat la spitalul de nebuni. Aici este bătut și întrebat zilnic despre cine crede că este. După două săptămâni, sătul de un astfel de tratament, bolnavul dă semne de însănătoșire. El își recunoaște în sfârșit mama și acceptă că întradevăr nu este calif, ci un om simplu, pe nume Abu Hasan. Tulburat, cu timpul ajunge să creadă că un duh rău a pus stăpânire pe el, făcându-l să viseze că ar fi fost la palat. Dă vina pe ciudatul negustor din seara cu pricina, care, din neatenție, la plecare, ar fi lăsat ușa deschisă, dând posibilitatea duhului de a intra în casă.
Odată cu trecerea timpului, Abu Hasan se împacă cu ideea că totul a fost doar o amăgire. Întrucât se plictisește, reîncepe să aștepte seara drumeți, pentru a-i ospăta și a mai schimba câte o vorbă cu cineva. Într-o astfel de seară, își face apariția chiar califul, deghizat în același negustor. Având amintiri neplăcute după ultima vizită a negustorului, Abu Hasan se preface că nu îl vede și încearcă să fie neprietenos când acesta intră în vorbă cu el. Califul aflase între timp, de la slujitori, toate pățaniile lui Abu Hasan, așa că îi părea rău de el. Îi ascultă povestea și, cu greu, reușește să îl împace. Astfel, Abu Hasan, prietenos din fire și incapabil să țină ranchiună, îl invită din nou la el acasă. Negustorul se amuză de povestea detaliată a gazdei și, din vorbă în vorbă, află faptul că acesta nu este căsătorit, dar că singura femeie pe placul său ar fi tocmai una întâlnită în ”visul” său, în care se crezuse calif. Negustorul îi promite că va face tot ceea ce îi stă în putere pentru a-l face fericit pe Abu Hasan și a-i găsi o femeie frumoasă și veselă ca aceea. Cei doi prieteni petrec până târziu. Abu Hasan este din nou adormit și transportat la palat.
Trezirea îl îngrozește pe Abu Hasan, care se crede posedat iar de duhul care i-a adus atâtea necazuri. Se vaită și îi testează iar pe slujitori. Dansează ca un nebun și cere să fie mușcat de ureche de un ofițer din gardă, pentru a vedea dacă visează. Din ascunzătoarea sa, califul nu se mai poate abține de atâta râs și își face apariția. El îi cere iertare lui Abu Hasan pentru neplăcerile create și îi spune că îi va împlini orice dorință pentru a-și plăti datoriile. Modest, Abu Hasan îi cere doar să îi dea posibilitatea să mai vorbească din când în când. Față de un asemenea răspuns înțelept, califul îl invită să locuiască pentru totdeauna la palat, dăruindu-i și o pungă cu aur.
Cu timpul, Abu Hasan, prin firea sa veselă și prietenoasă, devine plăcut de întreaga curte și nedespărțit de calif, care îl consideră un adevărat prieten. Observând că lui Abu Hasan îi place de ”Vraja Inimii”, una dintre femeile din anturajul soției sale, califul i-o dăruiește de soție.
Cei doi soți trăiesc mulți ani fericiți, bucurându-se de prietenia califului Harun al Rașid și a soției sale, Zobeida.
***