Portret de familie
Pe vremuri, mult timp
Mi-am pierdut admirând
Portretul tăcut din străvechiul intrând
Și mă strecuram,
Pe ascuns, în cavou,
Atras de bătrânul, solemn,
Din tablou.
El doar mă privea
Încărcat de mister
Părând că mă îndeamnă
Cu un aer sever
Să nu pierd o clipă,
Să strig, să alerg,
Să trag cu pistolul,
Să mă-mbăt, să dezmierd,
Să caut comori,
Să le joc, să le pierd
Și-n goana cea mare
Să pun coarne
De cerb;
Să nu-mi spună alții
Ce am fost sau ce sunt,
Să nu-mi plec urechea
Sau fruntea-n pământ,
Să spulber, să fluier,
Să nu vreau nimic,
Să gust însă toate
Și nu doar un pic
Iar când obosit, aș dori să mai stau,
Să nu mă dau gata,
De la capăt s-o iau.
...
Și-n mintea mea crudă
Așa mi-a părut
Că vrea să îmi spună,
Dar n-am priceput...
Uitate sunt toate,
Nimic nu e nou,
Azi eu stau sever și privesc
Din tablou.
***