KPodoperescu

   Vanda se așeză mai comod pe pervaz. Își aranjă o șuviță rebelă, trăgându-și picioarele mai bine sub ea. Aici, în aer liber, obișnuia să își petreacă timpul, într-un echilibru precar, în după-amiezele lungi, când era singură la birou și nu putea fi deranjată.

   Ciorapii de lână, trași peste genunchi, cu dungi orizontale în toate culorile curcubeului și cele două cozi fanteziste, prinse în elastice cu pokemoni, ochelarii fistichii și creionul, prins cu un ac de siguranță la rever, îi dădeau un aer de școlăriță obraznică, un pic cam trecută.

   Colegii nu se mai mirau de mult, obișnuiți să o zărească fumând, în exteriorul ferestrei de la etajul doi, cu o cafea lângă și picioarele atârnate în gol sau (în zilele mai friguroase) strânse cu grație la piept. De cele mai multe ori citea vreun roman, dar existau și zile, precum aceasta, în care se mulțumea să privească oamenii de dedesubt, bucurându-se de adierea călduță a vântului. De aici, de sus, lucrurile se vedeau altfel, unghiul permițându-i să observe orice mișcare, nu doar pe aleea din fața corpului C, de vis-a-vis, ci și parcul auto, ba chiar intrarea principală, cu aleea sa umbroasă încadrată de castani.

   Îl zări astfel pe Meletie, mecanicul bun-la-toate, stând de vorbă cu unul dintre șoferii de tură. Recunoscu, de departe, capul cu rare firișoare de păr vopsite în negru, trecute peste chelie, ale libidinosului Fetidi, contabilul cu veșnicele lui glume răsuflate și pline de aluzii străvezii. Șușotea ceva la urechea lui Panciu, șeful Serviciului Prognoză. Acesta îl asculta bulversat, aruncând priviri bănuitoare în jur, cei doi având aerul tipic al unor conspiratori de profesie, așa cum se puteau întâlni doar în filmele de spionaj de odinioară. Se amuză văzându-i cum se ascund precipitați la apariția unui blond înalt, necunoscut, cu bărbuță și rucsac, care  arunca priviri deznădăjduite în jur. Lunganul trecu însă preocupat pe lângă Fetidi, acum în patru labe, ascuns în spatele unui tufiș țepos, fără să îl zărească nici măcar pe voluminosul Panciu, a cărui burtă proeminentă se ițea de după stâlpul mult prea subțire pentru a-i proteja personalitatea impunătoare. Lunganul ținea în mână un pliant albastru și părea complet pierdut. De la etaj, Vanda îi făcu semn cu mâna, dar, pentru că urmărea ceva în telefon, deșiratul nu o văzu. Dispăru pentru o clipă din raza sa vizuală, eclipsat de coroana unui salcâm, apoi o zbughi nedumerit, cotind pe lângă cantină.

   Recunoscând pliantul, Vanda râse. ”Corporatiștii ăștia! Generația de azi. Nu se lasă niciodată. Doar informatizare visează”. Cu privirea lui pierdută și ochelarii subțiri, lunganul îi deschisese totuși, fără să vrea, o veche rană...

   Trecuse de mult, nu doar de prima, ci și de a doua tinerețe, după cum singură se confesa prietenelor, dar încă îi mai plăcea să admire și să se lase admirată de bărbați. În ciuda vârstei, trupul zvelt (”cam osos” credea ea) și părul înfoiat (”prea rebel”, spunea Vanda) încă o avantajau. În plus, își alegea cu mult talent outfit-urile, asortându-le cu deosebită pricepere și gust desăvârșit (de fapt, toată lumea căzuse de acord că se îmbracă mult prea fistichiu, în culori țipătoare și complet nepotrivite cu vârsta și, mai ales, cu severitatea reținută cerută oricărui funcționar serios).

   Spirit liber și neconformist, Vanda nu folosea alte mijloace de locomoție decât taxiul și trotineta electrică, sosirile sale matinale cu aceasta din urmă semănând constant panică, atât printre automobiliști, cât și printre funcționarii pedeștri. Deși pretindea că îi poartă noroc, veșnica beretă, ornată fantezist cu pene de diferite culori (în funcție de dispoziția sufletească), broșe gigantice ori plante sau chiar fructe în mărime naturală, nu îi avantajau deloc stilul de condus. Ba chiar dimpotrivă, Oricum, orice s-ar spune, Vanda nu putea fi trecută ușor cu vederea, aparițiile sale, motorizate sau nu, făcând întotdeauna deliciul spectatorilor.

   În ciuda stilului excentric, a preocupărilor și a experienței în materie de bărbați, Vanda era o romantică fără leac. Iubirea ei secretă, Eusebiu, un funcționar între două vârste, fost coleg de facultate, ochelarist și distrat, îi mai producea încă un fior pe care nu și-l putea explica. Rarele apariții ale acestuia, prin curte, o făceau adesea să uite că se află pe pervaz, călătorind cu gândul în altă parte, învăluită în fumul unei țigări mentolate și înconjurată de aburul nelipsitei cafele. Fără să cunoască adevăratul motiv, funcționarii uluiți o puteau vedea atunci ridicându-se periculos pe marginea îngustă, făcând semne cu mâna ori schițând chiar câteva mișcări de balet, pentru a atrage atenția unui personaj invizibil ori trimițând bezele unui public imaginar.

   În ciuda faptului că Eusebiu nu părea să o fi observat vreodată, Vanda se imagina deseori în brațele vânjoase ale acestuia (plăpând și miop, el nu ar fi putut niciodată să execute gesturi atât de îndrăznețe) ori în diverse ipostaze romantice, de circumstanță. De multe ori, trezindu-se din aceste reverii, Vanda se surprinsese scriind pe vreun colț de carte, ori chiar pe geamul aburit, numele Vanda Vâlvoi, căci acesta din urmă era numele de familie al lui Eusebiu, pe care, după căsătorie, urma bineînțeles să i-l cedeze, cu generozitate, și ei.

   În așteptarea acestui moment, pentru a exersa, ea se mulțumise doar să își schimbe semnătura oficială, semnând simplu, dar indescifrabil, cu numele de împrumut, V.V.

 ***

   Vanda iubea natura, florile, gâzele și animăluțele. Împărțea oamenii în două categorii, interschimbabile, în funcție de dispoziția de moment: ”frumoși și deștepți”(de obicei bărbați) și ”curve”(mai întotdeauna femei). Oscilând între aceste două etichete, oamenii din preajma Vandei, cu excepția lui Eusebiu, erau net inferiori animalelor, mai ales celor fără stăpân, pe care le culegea de pe stradă, le aducea de mâncare (în veșnica sacoșă de cânepă colorată, purtată neglijent pe spate) și cărora le deschidea pagini personale pe rețelele de socializare.

   Astfel, spre disperarea vecinilor, apartamentul său se umpluse de-a lungul timpului cu astfel de suflete abandonate, de la bătrânul cotoi ciacâr de pe calorifer, perechea de labradori de pe hol, iepurașii din baie ori găinușa de pe balcon, care umpleau cu răgetele, lătrăturile și preocupările lor micul spațiu al locuinței de serviciu. În fosta cămară, pe întuneric, două șinșile își făceau zilnic de cap, spre mirarea bancului de peștișori neon, găzduiți de o gigantică damigeană de sticlă, umplută cu apă. Numărul și varietatea lor fusese mult mai mare, dar experimentul domesticirii și antrenării unei caracatițe, adusă de ultimul soț al Vandei din Mauritania, le redusese considerabil.

   După ce vizionase, cu sufletul la gură, un documentar referitor la inteligența neobișnuită a caracatițelor, Vanda se hotărâse să reunească, cu efecte dezastruoase, familia cetaceelor cu cea a peștilor de apă dulce. Chemată de urgență de unul dintre gemeni, care își lipise cu super-glue un bibelou pe frunte, pretinzând că e unicorn, Vanda scăpase din vedere informația esențială a comentatorului conform căreia caracatițele au prostul obicei de a trăi doar în apele sărate ale Oceanului Planetar. Ca urmare, după ce inițial se bucurase de abundența de pești din damigeană, nerecunoscătoarea vietate s-a grăbit să moară, în chip necuviincios, înconjurată de un dizgrațios nor de cerneală. În mod incredibil, trupul său fleșcăit a fost scos cu abilitate de un pisoi obraznic, pasionat al pescuitului nocturn.

   Vanda a tras concluzia că locuitorii cămării au fost probabil traumatizați de mediul neprietenos și atmosfera sumbră din încăpere, astfel că puținii peștișori supraviețuitori ai întâlnirii au fost mutați temporar într-un fost borcan de murături, pe balcon. Șinșilele au fost cele mai încântate de schimbarea de peisaj, evadând cu dexteritatea binecunoscută chiar din prima noapte, pe aerisire. Pierderea a fost cu atât mai mare, cu cât dăduseră mai înainte iama prin fosta cutie de bomboane care conținea colecția de greieri vii a copiilor.

   Trecând peste aceste neajunsuri, în vederea repopulării, un val de documentare despre lumea marină a luat cu asalt laptop-ul Vandei. Peștii erau acum răsfățați peste măsură, pe lângă meniul mai variat, fiind și obligați să vizioneze, în fiecare seară, din borcan, nu doar respectivele documentare, ci și (în scop terapeutic) imagini și sunete liniștitoare cu apele calde ale Oceanului Indian. Nu se știe în ce măsură pașnicele ființe fosforescente au apreciat gestul, cert este că, în următoarele săptămâni, borcanul și, mai apoi, damigeana, au început, încet-încet, să se repopuleze.

   Pe lângă amintitele jivine, familia Vandei mai cuprindea alți cinci membri, în celelalte două camere înghesuindu-se cei doi gemeni, Nifon și Tifon (nume date în onarea a doi sfinți, prea puțin cunoscuți, într-una dintre fazele ultraortodoxe ale mamei lor) și fetele, cea mare, Amadeea (predestinată unei cariere muzicale, dar complet lipsită de ureche muzicală) și mezina, Corneea. Deși Vanda pretindea uneori că numele de Corneea are rezonanțe latine, fiind rezultatul unei excursii în Italia, se pare că acesta ar fi fost dat de nașa sa, doctor oftalmolog la spitalul unde se internase împreună cu Tifon atunci când cei doi gemeni încercaseră, într-un experiment inedit, să combine două dintre lucrurile cele mai plăcute din viața lor de până atunci, petardele și coca de cozonac.

   Al cincilea membru al familiei era în permanență altul, în funcție de preferințele romantice ale Vandei. La început fusese ”Pino”, primul său bărbat, pianist, pe numele de scenă ”Merlucio”, care, după doar câteva luni petrecute în România prinsese un contract în străinătate, în calitate de clovn, fugind  (era prin anii ‘90) cu o contrabasistă, dar și cu toate economiile familiei.

   După nașterea Amadeei, Vanda s-a consolat repede, în brațele simpaticul Grișa. Ucrainean naturalizat, poet mistic cu o barbă impunătoare, fanatic liber cugetător, literat și caligraf amator, odată cu fuga sa, el a reușit, prin plastografie, să aducă la un minim istoric ultimele rezerve financiare ale Vandei. În final, s-a dovedit că tot ea a ieșit în câștig, și nu doar pentru că cecurile falsificate nu aveau oricum acoperire, cât mai ales prin faptul că Vanda a dobândit astfel nu una, ci două veritabile comori, în persoana neastâmpăraților gemeni, Nifon și Tifon.

   Eterica mezină, Corneea, era rezultatul întâlnirii dintre două personalități complet opuse, efervescenta Vanda și tocsunul Stratone, matematician strălucit dar cu un caracter dificil, antisocial convins, ale cărui perioade exasperante de tăcere încăpățânată alternau periodic cu explozii de violență îndelung reprimată. Cei doi se certau des, împăcându-se și despărțindu-se de câteva ori pe săptămână, spre bucuria vecinilor, care se strângeau în grupuri pe scara blocului, marțea și duminica, pentru a auzi mai bine coloratele interacțiuni ale cuplului dinamic.

   Aceștia nu erau niciodată dezamăgiți, năzbâtioșii amorezi antrenând, în certurile bisăptămânale, nu doar pe ceilalți membrii ai familiei (care interveneau spontan, în funcție de afinități), ci și pe restul animăluțelor din apartamentul suprapopulat (care vociferau disperate intuind schimbarea de atmosferă).

   Firi pudice, pentru ”a nu se face de râs în bloc”, cei doi dădeau atunci drumul, la maxim, la muzică, bineînțeles fiecare la propriul aparat, astfel că vecinii se puteau delecta, pe lângă invectivele obișnuite, cu reinterpretări ale deja clasicelor hit-uri hard-rock, propuse cu generozitate de Stratone, acompaniate de zbierete guturale afro-pop-new-wave, din play-listul Vandei. În acel moment se atingea de obicei punctul culminant, în care Vanda era acuzată de infidelitate iar Stratone, de lipsă de bărbăție. Nevinovate obiecte de mobilier cădeau atunci pradă furiei demente a lui Stratone, a cărui gelozie proverbială subțiase considerabil, cu timpul, cercul cunoscuților de sex masculin al Vandei.

   După liniștirea spiritelor și culegerea cioburilor (Vanda nu se lăsa niciodată mai prejos, contribuind la balamucul general prin distrugerea puținelor obiecte aparținându-i lui Stratone), cuplul se consola reciproc, acoperindu-se cu dovezi de dragoste veșnică și punând ordine în apartamentul devastat. Stratone putea fi văzut apoi fumând pe balcon, în timp ce nota de zor într-un caiet voluminos de matematică, în timp ce Vanda se învârtea în jurul lui, ca o vrăbiuță, într-un nor de bețișoare parfumate (minim 20), copleșindu-l cu mici atenții și dovezi de afecțiune spontană.

   Cele mai strălucite idei îi treceau prin minte în acele clipe lui Stratone, teoriile fiind notate lapidar, alături de scurte demonstrații, calcule și desene ajutătoare, pentru a fi dezvoltate mai târziu.

   Se pare că Vanda nu a aflat niciodată, dar, pe ultima foaie a caietului cu pricina, ascunsă sub protecția de plastic, se găsea și o însemnare neobișnuită, care ar fi pus pe gînduri orice detectiv amator. Curiosul care și-ar fi băgat astfel nasul să o citească, ar fi descoperit atunci cu uimire o listă de nume, care, în viziunea paranoicului Stratone, reprezentau tot atâția dușmani și amanți ai neliniștitei sale consoarte.

   Chiar în capul listei, deasupra numelui lui Panciu și a altor câțiva nefericiți, trona, cu litere îngroșate, mult-regretatul Berbece. Cele două nume fuseseră tăiate, de curând, cu o cariocă roșie.

***