KPodoperescu

   Neprietenoși, nori vineții se rostogoleau peste orașul încă amorțit de căldura de la prânz. Nimic nu prevestise sosirea lor. Nici ultimele știri aduse de vorbărețul Trifan, nici emisiunea meteo care rula pe televizorul veșnic uitat deschis, și nici măcar piciorul reumatic al lui Panciu ori migrenele doamnei Comănici, personaje cu care împărțea biroul de peste douăzeci de ani.

   De prognoza meteo, Panciu nu se mai mira. Tinere fermecătoare, veșnic zâmbitoare și îmbrăcate sumar, se ridicau pe vârfuri ori se aplecau, încercând să indice temperaturi ori norișori gogonați pe o hartă animată pe calculator. Uneori el avea impresia că, în funcție de nevoia de audiență, cei din regie plasau dinadins astfel de puncte de interes pe hartă, în  locuri strategice, și fără vreo legătură cu starea probabilă a vremii, pentru ca junele provocatoare să ofere anumite bucurii vizuale telespectatorilor, odată cu indicațiile geografice de rigoare.

   Astfel, fără să fie vreun obsedat, așa cum îi reproșau zilnic, pe două voci, atât soția cât și soacra sa, într-o zi cu atâtea evenimente meteorologice precum cea de azi, Panciu văzuse mai multe funduri și decolteuri promițătoare decât putea suporta. Vântul intens din Munții Mehedințiului și furtunile din sudul litoralului, în loc să-l răcorească, îl aduseseră într-o asemenea stare de surescitare încât, văzându-i fața congestionată, colegii săriseră să îi desfacă cravata, deșărtându-i (chipurile, din greșeală) o carafă plină ochi cu apă peste capul său tumefiat și stafidit.

   În semiobscuritate, în căldura sufocantă și sub lumina trandafirie, prevestitoare de furtună, care se insinua prin plasa fină a geamului, ai fi jurat că, din căpățâna sa încinsă, se ridica un abur lăptos, în firicele subțiri. După ocolul obligatoriu în jurul scăfârliei păroase a lui Panciu, ele se hârjoneau vesele pe lângă perii sârmoși ai urechilor clăpăuge, alunecând șovăielnic și, parcă fară nicio grabă, pentru a se ridica, în final, triumfătoare, spre tavanul înalt, atrase de un curent imperceptibil. De aici, ciufulite, dar cu conștiința datoriei împlinite, firișoarele efemere se împrăștiau tremurătoare în restul camerei, în urma intervenției, pe cât de frenetică, pe atât de inutilă, a bătrânului ventilator de pe peretele opus. Aparatul făcea tot ce putea, scrâșnind și rotindu-și amenințător bătrâna elice metalică, grozav de dezechilibrată, asemenea bastonului unui bătrân ursuz, incomod înghesuit între călătorii nădușiți și ușile întredeschise ale ultimului troleibuz, în retragere spre autobază. Descentrată, elicea se poticnea intermitent, cu un țăcănit metalic suspect, pentru a porni însă la loc, de fiecare dată, după o pauză de câteva secunde bune, cu un zgomot ce amintea de un oftat prelung, aproape uman.

   Deși era ținta permanentă a glumelor mai mult sau mai puțin răutăcioase ale colegilor (mai puțin ale tânărului Eusebiu, care era prea aerian pentru a participa la astfel de isprăvi), șeful Serviciului Prognoză nu se arăta ranchiunos, fiind recunoscător subordonaților săi pentru că îi tolerau micile năzbâtii ocazionale.

   Sub înțeleapta sa conducere, întârzierile răspunsurilor la diversele solicitări urgente ajungeau chiar și la câteva luni și, nu de puține ori, întregul birou se mobiliza, fie pentru a-i aduce la zi lucrările, pe care, cu naivă generozitate, Panciu și le asuma singur, dar fără a le realiza vreodată, fie pentru a pune ordine în haosul produs de dispozițiile sale contradictorii și lipsite de noimă.

   Blajin și binevoitor în majoritatea timpului, cu trecătoare episoade obsesive, el se dovedea însă, uneori, în mod inexplicabil, grozav de căpos și orgolios. Recent, un important proiect, fusese astfel blocat aproape un an, Panciu nefiind de acord, încă de la început, cu denumirea. Cu ingenuitatea caracteristică, dar și cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, el ignorase cu nonșalanță aspectele tehnice deosebit de păguboase, contestând vehement doar numele proiectului. Nici amenințările Directorului General și nici promisiunile lui Vrabie nu avuseseră efectul dorit. Intervenția personală a Ministrului, care a propus un concediu de odihnă prelungit pentru Panciu, a salvat în cele din urmă aparențele. Dar, chiar și aflat în concediu, șeful biroului Prognoză a reușit să dea peste cap activitatea întregului departament, rătăcind un set de documente foarte importante, care au trebuit refăcute de către colegi, în două săptămâni de muncă susținută. Inutil de spus că aproape toate hârtiile lipsă au fost găsite ulterior, într-o stare jalnică, într-una dintre mașinile de serviciu, după ce, se pare, fuseseră folosite pentru împachetarea unor produse vag identificabile.

   Lui Panciu îi plăcea ciclismul, pe care nu îl practica, deși își achiziționase cu mari eforturi două elegante cursiere profesionale, care oricum, nici măcar împreună, nu i-ar fi putut susține greutatea consistentă. Aprecia, de asemenea, tenisul de câmp, la care se uita ore întregi la televizor, la serviciu, fără ca, în cei 48 de ani ai săi să îi înțeleagă pe deplin regulile. Pasiunea sa cea mare rămăsese însă pescuitul, pe care îl practica asiduu, spre disperarea familiei sale, nevoită să se obișnuiască nu doar cu meniul, care conținea toate formele cunoscute de astfel de produse, ci și cu disparițiile sale periodice și sacrificiile specifice impuse de acest nobil sport.

   Spre deosebire de alți bărbați loviți timpuriu de calviție, indiferent de anotimp, obișnuia să iasă fără pălărie, astfel încât, capului său cu o formă neobișnuită, cu urechile uriașe, din care ieșeau, inegale, smocuri roșcate de păr sârmos, i se mai adăuga și o altă ciudățenie. Era bronzat inegal, cu pete circulare, în formă de bandă, al căror alb impudic îi înconjurau scalpul, curgând dizgrațios spre gât, marcând pliurile și faldurile în care soarele nu reușea mai niciodată să se strecoare. Asemănarea cu o uriașă acadea păroasă era însă contrazisă de corpul bondoc și mâinile lungi, năpădite de snopi din același păr roșcovan. Acestea, împreună cu statura scundă și mersul greoi, crăcănat, completau tabloul unei ființe coborâtă parcă prea curând din sfera arboricolă. Acesta era dealtfel și motivul pentru care Panciu ura circul încă din copilărie, când, cu ocazia unei vizite plătite în manejul unui astfel de stabiliment, apariția sa a creat o asemenea confuzie și agitație în spatele scenei, încât spectacolul a trebuit să fie anulat și prețul biletelor returnat spectatorilor nemulțumiți. Se spune chiar că, vedeta spectacolului, femela urangutan Olga, adusă cu mari sacrificii din Uniunea Sovietică, și care tocmai se recupera în urma unei accidentări recente, a căzut în depresie la vederea micuțului Panciu, voinic și roșcovan, în care își recunoscuse probabil progenitura, pierdută fără speranță în jungla natală. Organizatorii au fost dealtfel nevoiți să renunțe, în final, la spectacolele de circ și valoroasele servicii ale necuvântătoarelor dresate, reprofilându-se pe curse și pariuri cu pitici.

   Doamna Comănici, îl tachina dealtfel frecvent pe Panciu pe această temă, fie invitându-l, cu subînțeles, la câte o plimbare prin Parcul Circului, situat în apropiere, ori chiar prin părculețul instituției (ocazie cu care îi deschidea, surâzătoare, fereastra, sub care crăcile bătrânului platan se întindeau până aproape de pervaz), fie aducându-i diverse fructe, în special banane, pe care dealtfel cel în cauză le accepta bucuros, mestecându-le zgomotos, uneori cu tot cu coajă, fără mofturi inutile sau alte ifose.

   Deasupra biroului lui Panciu era plasat un trofeu pescăresc impresionant și strălucitor, reprezentând un pește de mari dimensiuni. Prin fantezia unui taxidermist rămas anonim, specimenul fusese înghețat în timp, pe o scândură lăcuită din lemn de plută, într-o poziție obișnuită trofeelor de acest gen, dar cu o atitudine complet nepotrivită. Trecând cu vederea una dintre înotătoare, care părea că simulează un salut amical, peștele privea înveselit spre tavan, ținând în gură un cârlig ieșit pe jumătate, dar cu o privire complice, de pușcăriaș care fumează pe fugă un chiștoc găsit prin curte, gata oricând însă să-l ascundă înapoi în gură, la cel mai mic semn din partea gardienilor. Sub acest pește pișicher atârna o mică diplomă, plastifiată și încadrată de o ramă de lemn maro închis.

   Diploma era rezultatul unei alte farse a colegilor care, în urmă cu câțiva ani, solicitaseră, în scris, prezența unui reprezentant al Muzeului Central, pentru ”comunicarea anumitor aspecte de interes, care nu suferă amânare, de o importanță vitală pentru prezervarea patrimoniului natural al țării noastre”. Deși nesemnată, cererea era însoțită de poza alb-negru și destul de neclară a lui Panciu, subtilizată din dosarul de personal al acestuia. Glumeții anonimi uitaseră însă de parafa poștei instituției, aplicată pe oricare plic plasat în căsuța poștală de la intrare. Documentul a fost astfel tratat cu cea mai mare seriozitate de către destinatar, care a dat repede de urma expeditorului misterios.

   Ca urmare, într-o frumoasă dimineață de mai, pe poarta instituției și-a făcut apariția un cortegiu ciudat, compus dintr-o mașină teren, o ambulanță cu sirenele pornite, o mașină neagră, fără însemne, dintre cele utilizate de regulă de firmele de pompe funebre, și una de pompieri, dotată cu scara și echipajul aferent. Odată cu deschiderea ușilor și descinderea neobișnuiților pasageri, birourile de la parter s-au umplut rapid nu doar cu un grup numeros de persoane, ci și cu un miros pătrunzător de formol și alte substanțe necunoscute.

   Evenimentul a stârnit panică printre funcționari, zvonurile atribuind vizita inopinată unei descinderi din partea Procuraturii ori a inspecției fiscale. Zvonurile incredibile au fost alimentate și de faptul că Crispescu, șeful secretariatului, a fost văzut alergând înnebunit, pe scări, în sens invers fluxului din ce în ce mai mare de curioși. Cărând cu sine o sacoșă cu documente, el s-a baricadat, împreună cu juristul Condici, în toaleta de la etajul conducerii. Se pare că documentele în cauză (nici până azi nu se cunoaște cu exactitate ce conțineau) au reușit să înfunde rapid două dintre wc-uri, Condici fiind chiar nevoit, în disperare de cauză, să înghită anumite fragmente, mai importante, pe care Crispescu i le rupea febril, în prealabil, furnizându-i-le sub forma unor fâșii lungi, făcute sul.

   După câteva minute de parlamentări, misterul vizitei oficiale a fost lămurit până la urmă de adjunctul Vrabie, chemat de urgență la intrarea principală. În final, echipajul de ambulanță s-a retras, în instituție rămânând un singur personaj în halat alb, însoțit de asistentul său. Acesta era reprezentantul muzeului, reputat profesor universitar, doctor, specialist de talie internațională și pasionat al lumii naturale și, mai ales, al ciudățeniilor ei. După cum s-a dovedit mai târziu, mașina de pompieri și scara acesteia se pare că aveau drept scop capturarea specimenului semnalat prin scrisoarea anonimă, vizat a fi tranchilizat, în cazul în care acesta s-ar fi refugiat în coroana castanilor din apropiere.

   Prezența pompierilor s-a dovedit a fi totuși benefică, ei intervenind cu promptitudine pentru salvarea, pe mica ferestruică de la etajul 5, a celor doi temerari, Crispescu și Condici, blocați fără speranță prin propriile forțe, întrucât, în grabă, rătăciseră cheia toaletei. Juristul le-a dat dealtfel cele mai multe bătăi de cap, fiind extras cu dificultate, pe o targă specială, și nu doar din cauza fumului gros (ultima soluție găsită de cei doi a fost incendierea ușii, cu ajutorul restului de hârtii plasate într-o veche găleată de tablă găsită sub chiuvetă), ci și pentru că acesta se afla în stare de inconștiență din cauza dozei prea mari de documente ingurgitate. Lecția celor doi a fost desigur una usturătoare, în special pentru Condici, pentru că, deși niciunul nu mai recunoștea ulterior, se pare că uitaseră să scoată și agrafele și capsele aferente hârtiilor în cauză, eliminarea lor pe cale naturală (specialiștii au considerat că nu se impune o intervenție chirurgicală) cauzând, chiar și multe luni după aceea, numeroase dificultăți inutile.

   După lămurirea situației, geanta burdușită de instrumente a profesorului, împreună cu ilustrul ei purtător și un asistent neobișnuit de tăcut, au fost îndrumați, cu reverențiozitate, către birourile Serviciului Prognoză. A urmat însă o mare dezamăgire. După o consultație istovitoare, un scurt interviu cu Panciu și un set de măsurători neobișnuite, cercetătorii au plecat vizibil nemulțumiți. Abia după îndelungi insistențe ale pacientului, care pretindea că, epuizat de consultație, trebuie să își ia concediu medical în ziua respectivă, a fost eliberată o adeverință, pe care acesta din urmă a plastifiat-o și înrămat-o, cu vădită mândrie, mai târziu.

   Pe ea scria doar atât: ”Exemplar vetust, primatofore, calitatea I.” Mai jos, aparent fără legătură: ”A se feri de umezeală.”. Urma un lung șir de date tehnice neinteresante, ineditul document având în josul paginii, lângă semnătura lăbărțată a profesorului, parafa și ștampilele oficiale de rigoare, precum și o altă mențiune, făcută de data aceasta de o mână mai nervoasă: ”Refuză prelevare voluntară cap! Revenire.”.

   Deși mândru de diploma obținută, pe Panciu îl înspăimânta îndeosebi această ultimă chestiune, care i-a creat ulterior numeroase gânduri negre și insomnii, în special la birou. Tot de atunci a căpătat o spaimă inexplicabilă de halate albe, precum și ticul supărător de a-și verifica periodic gâtul, sub pretextul de a-și aranja cravata.

***