KPodoperescu

   Curioșii care ar fi trecut prin fața instituției în acea noapte, nu ar fi observat nimic deosebit. Ferestrele întunecate ale clădirii principale, locurile de parcare goale, rândurile tăcute de castani ale aleii principale, ori obișnuitele sforăituri strecurate pe sub ușa de plexiglas a gheretei paznicului de noapte, nu lăsau să se întrevadă vreun eveniment neobișnuit.

   La ultimul etaj însă, o vie activitate se desfășura la adăpostul întunericului, ferită de privirile eventualilor curioși cu ajutorul unei banale pături maro, în carouri, întinsă de-a dreptul peste geam și având colțurile intenționat prinse în tocul închis.

   În penumbra ridicată de abajurul scâlciat al singurei veioze îngăduit aprinsă, profilurile a trei căpățâni apropiate se ghiceau aplecate deasupra măsuței de lucru din mijlocul camerei. Una dintre umbre mormăia nervos ceva neinteligibil, împrăștiind în ritmul mișcării fălcilor proeminente, un fum respingător, care polua aerul deja viciat din odaie, dar și mici scântei efemere, care, după o călătorie plină de neprevăzut, se așezau cuminți pe mocheta murdară. A doua umbră, abia conturată, emana o atitudine ceva mai umilă, clătinând spasmodic din cap și repetând, la fiecare câteva minute, cu glas stins, ceva care aducea vag cu un oftat schelălăit, în timp ce a treia, posesoare a unei staturi impozante, cu un cap mai înaltă decât celelalte, își scărpina ceafa, în ritmul muzicii, cu o veche lingură de lemn.

   Pentru a deruta eventualele urechi indiscrete, un străvechi radio cu antenă fusese lăsat dinadins deschis, pe un post obscur, care se încăpățâna să difuzeze, în surdină, muzică clasică. Neinspirata poziționare a radioului cu pricina, în colțul îndepărtat al camerei, lângă fișetul metalic, ecrana semnalul, afectând calitatea recepției, astfel că postul în cauză, atât de apreciat de melomanii înrăiți, se dubla cu un altul, mult mai prozaic, care alimenta auditoriul interesat cu detalii inedite din viața nocturnă a aricilor. Suprapunerea astfel creată dădea naștere unor efecte fonice dintre cele mai bizare, cu atât mai mult cu cât emisiunea documentară pomenită era transmisă în limba maghiară.

   În ciuda concertului de sunete nedefinite, ascultătorul atent, ar fi putut totuși desluși în cameră, din când în când, și câte un cuvânt cunoscut ori, cu multă imaginație, o întreagă propoziție: precum ”Permite-ți-mi să vă ard cu un doiar!”, ”V-am tăiat cu asul!”, ”Asumați-vă trei cărți!” etc. Periodic, la doar câteva minute distanță, o forfotă sugera faptul că jocul se finalizase, cărțile fiind recuperate, pentru ca una dintre umbre să le amestece insistent. Operațiunea era, mai totdeauna, însoțită de un oftat. Atunci una dintre umbre declama șoptit, cu un glas prefăcut: ”Da… Ce să faci?! Trebuie să ne asumăm. Și când pierdem și când câștigăm!”.

   Spectacolul era, bineînțeles, unul fals. Pentru inducerea în eroare a eventualilor intruși, fusese pusă la cale această stratagemă, pe cât de simplă, pe atât de eficientă. Cărți de joc, pahare goale și jetoane colorate erau împrăștiate pe masă, într-o debandadă savant aranjată, dând falsa impresie a unui joc de cărți prietenesc.

   Mascarada nu dură totuși mult, cei trei jucători devenind deodată atenți și începând să se foiască, ca și cum ar fi primit un semnal îndelung așteptat din afara ușii capitonate. O a patra umbră, purtătoare a unui cap cu o formă neobișnuită pentru o ființă omenească, pătrunse în odaie, se apropie din câțiva pași, salută militărește și întinse, de-a dreptul peste învălmășeala pupitrului întunecat, un plan împăturit, care ar fi putut fi lesne luat drept un fel de hartă sau plan topografic.

***

   Ca în fiecare an, instituția se pregătea de un eveniment foarte important. Nu, nu era vorba despre pregătirea bilanțului de sfârșit de an, ori descoperirea unor indicatori neluați în seamă până atunci, capabili să dea peste cap statisticile unui întreg departament. În ciuda atmosferei încărcate de secrete din camera semi-obscură și a documentului întins în față, adunarea misterioasă nu își propusese nici evaluarea vreunui nou și inutil proiect, proaspăt ieșit de pe mesele de lucru ale harnicilor funcționari ai ”Sectorului Inovații”.

   Ceva mult mai important preocupa de data aceasta mintea celor patru conspiratori: pregătirile pentru ziua de naștere a Directorului General.

   Trecuse mai mult de un an de la prima vizită a Grăsanului și înscăunarea oficială a acestuia, dar impresia penibilă de la început încă se mai resimțea în atmosferă. Dându-și seama că, de data aceasta, nu trebuie lăsat nimic la voia întâmplării, adjunctul Vrabie pusese la punct și supraveghease personal toate detaliile apropiatului eveniment, oricât de insignifiante ar fi părut la prima vedere. De data aceasta, taciturnul director-adjunct dorea să se ridice la înălțimea așteptărilor, făcându-i astfel pe cei câțiva apropiați, care îi cunoșteau ambițiile, să se aștepte la surprize extraordinare, mai ales în plan organizatoric.

   Dacă aspectele și detaliile mai mult sau mai puțin tehnice precum logistica, locația de desfășurare, lista invitaților, programul artistic și celelalte, fuseseră minuțios planificate, verificate și răs-verificate, o chestiune stringentă încă mai zgândărea interiorul scalpului bombat al directorului adjunct. Nopțile albe din ultimul timp, fumatul în exces, pungile de sub ochi și încrâncenarea sa mută nu puteau avea decât o singură cauză, cu o încărcătură simbolică deosebită: meniul și servirea mesei festive, activitate atât de dragă sufletului supraponderalului sărbătorit.

   Liste detaliate cu preferințele culinare ale Grăsanului se strânseseră, aproape pe nesimțite, în dosarul voluminos aflat pe măsuța celor patru conspiratori nocturni. Culese cu migală de-a lungul timpului, în urma impresiilor de la diversele recepții și evenimente la care personalitatea voluminoasă a Directorului General participase, împreună cu alte delegații și comisii formate din specialiști de aceeași anvergură, adnotările în cauză, făcute uneori la repezeală, pe foi improvizate, conturau imaginea unui găman fără pereche, un pofticios imatur și capricios, veșnic preocupat de îndestularea pântecelui.

   Pe foaia din fața celor trei se găsea deja o listă finală, conținând nu mai puțin de 36 de nume de preparate, rezultatul mai multor luni de trudă și eforturi derulate în deplină conspirativitate. Alături, pe un șervețel de hârtie, purtând urme proaspete de sos și pix albastru, se afla o informație de ultimă oră, adusă de doamna Pagu, vechea cunoștință a lui Vrabie de la Ministerul de Externe, participantă în calitate de traducător la ultima agapă a Grăsanului.

   Era vorba despre infama vizită de lucru efectuată de acesta în Coreea de Sud, în fruntea unei delegații numeroase, care preceda mult-așteptata vizită în România, ”în oglindă”, a omologilor asiatici.

   Bineînțeles că Grăsanul se remarcase și în această deplasare, inepțiile debitate și planurile de cooperare imposibil de pus în practică depășind cu mult tot ceea ce reușise să emită, în public, până la acel moment. De data aceasta, aspirațiile sale la glorie internațională fuseseră însă aproape de a fi eclipsate de o împrejurare neprevăzută, generată de absența traducătorului oficial, doborât la pat de o pârdalnică gripă sezonieră.

   Deși, inițial, se părea că astfel s-ar putea pierde o oportunitate unică, a fost identificată rapid și o soluție de avarie, căci participanții au fost nevoiți să apeleze, în disperare de cauză, la vagile cunoștințe de limbă coreeană ale singurei persoane competente din delegația română, bătrâna, dar experimentata doamnă Pagu. Norocul era și mai mare, întrucât ea participase la respectiva deplasare dintr-o pură întâmplare, ca înlocuitor al asistentei personale a unui consilier din Minister, internată și ea intempestiv în spital, victimă a unui accident nefericit. Deși toată lumea știa explicația respectivului ”accident”, nimeni nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului faptul că, sub această sintagmă inofensivă, se ascundea o revenire inopinată a soției consilierului, după o excursie ratată de câteva zile, în timp ce el se afla încă în consultări nocturne avansate cu respectiva asistentă, chiar în propriul birou.

   Planul folosirii pe post de traducător al doamnei Pagu ar fi putut chiar să funcționeze dacă aceasta din urmă, oportunistă versată și funcționar cu ștate vechi, fină cunoscătoare atât al misterelor sufletului omenesc, cât, mai ales, ale secretelor bătrânelor holuri ministeriale, nu ar fi fost cu desăvârșire imbecilă și puțin surdă de o ureche. Angajată în urmă cu foarte mulți ani prin intermediul unui protector anonim, pe atunci cu funcție de conducere în partid, babornița, pe vremuri o prostuță dar promițătoare telefonistă (având și calificarea de desenatoare tehnică), uimise nu doar prin banalitățile debitate cu dezinvoltură, ci și prin abilitatea ei de a se face utilă și plăcută șefilor. Chiar și după dispariția admiratorilor de odinioară, astăzi demult morți și îngropați, urcase, pe rând, treptele ierarhice până la altitudini amețitoare și rămăsese pe poziție, parcă cimentându-se în podeaua biroului, astfel că, în timp, devenise una cu vechea clădire în care își trăise practic întreaga viață. Spre finalul carierei, reușise performanța de a se menține în funcția de șef al Departamentului Limbi Orientale, fără să cunoască vreo limbă străină ori să aibă măcar habar despre ceea ce presupunea această calitate. Concursul nefericit de întâmplări extraordinare și inedita funcție ocupată, au lansat-o astfel pe o traiectorie neverosimilă, care avea ca punct final capitala Coreei de Sud, ca parte a suitei Grăsanului.

   Astfel, deși părea că ar fi început cu stângul, schimbarea de ultim moment s-a dovedit de bun augur, atât pentru doamna Pagu, care a avut astfel ocazia să își etaleze, după o așteptare de peste 30 de ani, vastele cunoștințe lingvistice, cât și pentru Grăsan, care a dobândit, peste noapte, calitatea de șef al delegației române, în locul consilierului ministerial dezonorat.

   Inutil de spus că, decrepita doamnă Pagu, pornise în această aventură, în calitate de traducător, dar fără să cunoască o boabă de coreeană, cu excepția a trei expresii, pe care le reținuse dintr-o veche broșură rusească, tipărită în jurul anilor 1950, în scop propagandistic. Bineînțeles că și de această dată babornița a scăpat basma curată, niciun membru al delegației române necunoscând coreeana iar amfitrionii neavând vreo idee despre limba folosită de musafirii lor, cărora li se adresau oricum în franceză sau bulgară.

   Deși folosite cu grație, puținele expresii stăpânite de inedita traducătoare au creat totuși unele contradicții în rândurile omologilor coreeni, aceștia nereușind în ruptul capului să înțeleagă de ce, la obișnuitele urări de bun-venit li s-a răspuns cu ceea ce, în traducere liberă, ar însemna ”picioare umede”. Cea de-a doua expresie, folosită cu ocazia traducerii toastului de la masa festivă, a produs și mai mare consternare, pudoarea obligându-ne să nu o mai reproducem, iar a treia nici nu merită menționată, însemnând, nici mai mult, nici mai puțin, decât ”cârnați cu adaos minim de boia”.

   Cum era și de așteptat, deși savuroase, convorbirile realizate prin intermediul traducătoarei de ocazie cu specialiștii de la Seul nu ajunseseră, ca de obicei, la vreun rezultat palpabil pentru instituție, dar, spre lauda organizatorilor, creaseră o deosebită impresie Directorului General, mai ales că se finalizaseră cu o masă îmbelșugată, îndelung stropită cu cele mai rafinate produse alcoolice autohtone.

   La revenirea în țară, Vrabie se felicitase în gând pentru inspirația de a menține legătura cu vechea sa cunoștință de la Minister, doamna Pagu, aceasta fiind cea care îi și furnizase dealtfel șervețelul cu adnotările legate de felul preferat de mâncare al Grăsanului, încunoștințată despre frământările directorului-adjunct.

   Conform explicațiilor primite în grabă, pe șervețel era menționat un fel de mâncare tradițional, cu privire la care Directorul General se arătase extaziat, astfel că ceruse detalii amfitrionilor, încântați peste măsură de succesul culinar înregistrat. Întrucât discuțiile fuseseră purtate tot prin intermediul doamnei Pagu, nimeni nu înțelesese nimic, astfel că aceasta se mulțumise cu un desen inedit, având notată alături și transcrierea fonetică a cuvintelor pe care reușea să le prindă cu urechea sa bună.

   Astfel se face că, ciudatul șervețel nu conținea vreun cuvânt inteligibil, ci doar grupuri disparate de sunete, transcrise fonetic, precum și un desen rudimentar, reprezentând un fel de reptilă solzoasă, cu un rât proeminent, ochi răutăcioși, corp lung și coadă lăbărțată, ca de țipar. Animalul apocaliptic era plasat pe un oval uriaș, de culoare cenușie, în care conștiincioasa madam Pagu, folosindu-și din plin talentele de desenator tehnic din tinerețe, trasase corect câteva cercuri, jumătăți de bile și triunghiuri isoscele. Acestea din urmă au fost ulterior identificate, de un grup de specialiști chemați în grabă de la institutul vecin, drept posibili cartofi și morcovi.

   Nici specialiștii cu pricina și nici medicul veterinar, consultat în pripă, nu reușiseră însă identificarea elementului central al originalului desen, animalul cu pricina părând a fi un fel de pește necunoscut iar ovalul cenușiu, un platou, reprezentat schematic.

   Nici explicațiilor scrise nu le-a fost găsită o mare întrebuințare, ele fiind grupate în grupurile de sunete ”a” ”shi” ”ki” ”mo” ”do”, fără vreun corespondent evident în limba gazdelor. Nedumerirea lingviștilor care au studiat șervețelul, de data aceasta reputați cunoscători ai limbii coreene, a crescut odată cu citirea mesajului plasat dedesubtul foii. Aici, scrisul chinuit și apăsat al Directorului General consemnase pentru posteritate un singur cuvânt, de data aceasta în limba română: ”dovlecel”. Scrisul era vădit tremurat și chinuit, coada ultimului ”L” continuând mult în lateral, într-o încâlceală indescifrabilă, traiectoria pixului executând o serie de looping-uri și întoarceri bruște, pentru a se prăbuși definitiv, într-o pată mare de sos gălbui, din partea din dreapta jos a documentului improvizat, ocazie cu care, probabil din cauza grabei, fusese și rupt de instrumentul de scris, în mai multe locuri.

   Doamna Pagu relatase faptul că, în timp ce făcea respectiva adnotare, Grăsanul, aflat de mult, asemenea tuturor participanților, într-o vădită stare euforică, se lăsase ușurel să alunece de pe scaun, căzând sub masă, drept în fund, de unde, spre lauda sa, a continuat să încerce să termine inscripția. Rămas pentru câteva minute întins pe podea, Directorul General a încercat apoi să inițieze, fără succes, o discuție cu una dintre gazde, aflată aici mai demult, probabil din motive asemănătoare.

   După declanșarea unui război inegal cu unul dintre picioarele mesei, căruia îi reproșa că i se adresase nepoliticos, barându-i drumul în mod nejustificat, Grăsanul se reîntorsese cuminte la locul său, dar în patru labe. Nici aici nu se liniștise și, susținând că are nevoie de liniște, ”pentru a medita la probleme profunde”, se apropiase periculos de un ceaun gol, de dimensiuni impresionante, frumos decorat cu dragoni verzi, plasat în scop ornamental lângă masa principală. Din nebăgare de seamă ori poate din teribilism, Grăsanul sfârșise prin a se înfige, cu capul înainte, în respectivul vas. Deși, la nevoie, ar fi putut încăpea fără dificultate, fiindu-i observată dispariția, fusese totuși extras, trebuie să remarcăm, prin eforturi susținute. Și asta nu doar din cauza poziției incomode, care dădea mult de furcă salvatorilor, ci și pentru că se zbătea continuu, dând incontrolabil din picioare, susținând, printre hohote, că, din moment ce ”dragonul l-a înghițit”, nu mai merită să conducă delegația.

   S-a liniștit după câteva minute, însă doar după ce i s-a promis solemn că va primi îngăduința ca, după extragerea din ceaun, să predea conducerea primului sosit, convertindu-se apoi la budism. Într-un final, odată eliberat, uitase de această intenție, decretând prietenie veșnică unui alt comesean, un corean slăbănog, cu ochelari de miop, care supraveghease, grav, operațiunea de scoatere din ceaun. După ce îl alergă pe individ în jurul mesei, dând din mâini precum o gorilă scăpată de sub control, reuși să își însușească ochelarii acestuia, pe care și-i afundă pe cap, lărgindu-i iremediabil, Grăsanul profită apoi de lipsa temporară de supraveghere pentru a-l pupa sonor pe fostul lor purtător, pe obraji, de câteva ori, strigând ”Așchimodiile astea sunt oameni ca lumea!”. Își însoți gestul de o dușcă strașnică din cănuța aflată în apropiere.

   Gestul a stârnit o explozie de simpatie și entuziasm în public, asiaticii, bine abțiguiți la rândul lor, interpretându-l probabil drept un fel de salut ori urare tradițională. Întreaga delegație sud-coreeană îl imită rapid, astfel că, în scurt timp, întreaga sală se pupa pe obraji cu frenezie, împreună cu cei aflați în imediata vecinătate.

   Delegația română, crezând că și-ar putea jigni gazdele dacă refuză bizarul obicei local, procedă la fel, căutându-și din priviri omologii sud-coreeni. Din motive evidente, coreenii preluaseră însă doar primul cuvânt al exclamației directoriale, ”așchimodie”, astfel că, după fiecare îmbrățișare, cu pupătura și sorbitura de rigoare, amfitrioni și musafiri deopotrivă, strigau, pronunțând în stilul caracteristic gazdelor ”A-shi” ”ki-mo-do!”, într-o frumoasă exemplificare a prieteniei tradiționale dintre cele două popoare.

   Inspirația de moment o împinsese pe doamna Pagu să profite de debandada generală, subtilizând șervețelul, pe care i-l predase apoi lui Vrabie, după întoarcerea în țară.

***

   În ciuda infinitelor precauții luate de fiecare dată, ca oricare secret cunoscut de mai mult de o persoană, nici întrunirile grupului de organizatori nocturni nu au scăpat neobservate. Zvonurile cu privire la ciudatele conspirații petrecute la ultimul etaj, piperate cu numeroase exagerări și detalii năstrușnice au ajuns la urechile tuturor și, într-un final, chiar și la cele ale participanților.

   Dacă unul dintre aceștia, Panciu, șeful ”Serviciului Prognoză”, s-a mulțumit să dea din umeri, amuzându-se copios pe tema celor auzite, directorul-adjunct Vrabie s-a întunecat și mai mult la față, încercând să își ascundă neplăcuta surprindere de a fi fost deconspirat, și încă în momentul cel mai nepotrivit, de o vorbă aruncată în vânt de vreun gură-spartă.

   Îl bănuia bineînțeles pe intrigantul de Condici, aflat veșnic la pândă în biroul alăturat celui în care aveau loc ședințele secrete, dar și pe șeful de Departament Berbece, un necioplit cu minte scurtă, atras în conspirație de nevoie, în scopul degustării personale, în avans, a tuturor preparatelor vizate a fi servite la meniul festiv. Deși de încredere, cel din urmă avea două slăbiciuni de neiertat: gura prea slobodă și slăbiciunea pentru propria secretară, Vanda. Cea din urmă era cunoscută dealtfel drept unul dintre răspândacii de profesie ai instituției.

   Și, chiar dacă, asaltat de valul de îndoieli, Vrabie încercase să își alunge astfel de gânduri cu privire la Berbece, un individ josnic, dar suficient de loial, ideea unei răzbunări începuse deja să prindă contur în mintea directorului-adjunct.

   În calitatea sa de șef al ”Serviciului Personal”, cel de-al patrulea participant la ședințele secrete, Tertelea, s-a înroșit mai întâi până în vârful urechilor, începând să se bâțâie de pe un picior pe altul. În final, el a explodat nervos într-o ședință, în fața subalternilor uluiți, care comentau cu glas tare ultimele zvonuri nerușinate pe tema întrunirilor nocturne. Tertelea i-a dat atunci pe toți afară, zbierând: ”Fără zvonistică! Să-și asume! Cine face astfel de acuzații este un măgar! Asumați-vă cu toții că sunteți măgari impertinenți!”. Apoi, uitând că este în propriul birou, ieși trântind ușa, înainte ca cei dați afară să apuce să protesteze.

   Zvonistica a avut însă și rezultate pozitive. Astfel, întrucât pretindea că ar putea fi vorba despre o specie comună, popular denumită ”Strunghilă”, Panciu a fost desemnat, în secret, responsabil cu achiziționarea unui pește asemănător cu cel din desen, sarcină deloc ușoară și de mare răspundere. În zilele care au urmat, acesta nu s-a mai prezentat dealtfel la program, cutreierând toate bălțile cunoscute în căutarea exemplarului potrivit. În fiecare seară, el sosea în secret cu un pachet special, frumos împachetat în hârtie albastră, pe care îl preda personal lui Berbece. Acesta din urmă avea sarcina de a așeza conținutul pachetului pe un platou asemănător celui din desen, întreaga comisie întrunindu-se, pe ascuns, în cursul nopții, pentru a compara rezultatul.

   Într-un final, s-a dovedit că toate pregătirile grupului de conspiratori fuseseră zadarnice, Grăsanul plecând intempestiv în concediu. În plus, liniștea instituției urma să fie curând zguduită de un imens scandal, care va da peste cap planurile petrecerii surpriză, îndelung ticluite.

***