KPodoperescu

   O pajiște înverzită, mărginită într-o latură de o pădure umbroasă iar în cealaltă, de un firicel de apă, cu o roată uriașă de moară. Pe drum, un bărbat, o femeie și doi copii, îmbrăcați sport, își etalează zâmbetele imaculate în direcția unui cioban și a companionului său patruped. Deși se vrea a fi desenul unui dulău ciobănesc, acesta aduce doar vag cu obișnuitul însoțitor canin al turmelor, ochii bulbucați, coada stufoasă, maronie, cu irizații violet, făcându-l să semene, mai degrabă, cu o uriașă veveriță urâcioasă și zburlită. Prin fantezia artistului, doar femeia și copii stau pe bicicletele proprii, în timp ce bărbatul pare a fi mai ghinionist, neavând șansa unei plimbări cu un asemenea mijloc de transport modern, sănătos și comod. El nu pare însă incomodat de această nevinovată scăpare mai ales că, în plus, cară în spinare un rucsac supradimensionat și o umbrelă deschisă. Ciobanul nu pare a băga în seamă pe vreunul dintre cei trei, privind visător la satul din depărtare, sprijinit într-o prăjină care, unui cârcotaș, i s-ar putea părea prea subțire pentru a-l putea susține la nevoie. Pe fundal, două vaci, una în picioare iar alta, în mod incredibil, așezată comod în fund, aruncă o uitătură tâmpă în direcția privitorului. Deasupra, un cer senin, cu un soare albastru, pe care se află emblema instituției și un slogan mobilizator, într-o limbă moartă. Dedesubt, un al doilea soare, de data aceasta de un portocaliu intens, pe care scrie: ”Zero birocrație! Fără cozi la ghișee și așteptări inutile.”.

   Hârtia lucioasă are pe spate poza Directorului General, într-o postură semi-așezată, în fața unui calculator, dar cu fălcile atât de umflate, de parcă ar fi fost surprins în plin avânt, suflând din răsputeri într-un trombon imaginar. Întrucât, dintr-o regretabilă scăpare, la ședința fotografică, un colț al cămășii îi atârna neglijent, ca de obicei, ieșind rușinos din pantaloni, fotografia fusese retușată ulterior. Operațiunea, anevoioasă, a necesitat și alte modificări minore, astfel că, în loc de obișnuita-i curea de piele scumpă, Grăsanul pare acum încins cu un fel de brâu disproporționat, pe care, probabil din patriotism, fotograful-artist alesese să îl coloreze tricolor.

   Pliantul, împărțit cu generozitate la poarta instituției, făcea parte din noua campanie de informatizare și debirocratizare.

***

   Zilnic, puteai vedea așteptând în fața grilajului de la intrare, cetățeni obișnuiți, adepți ai informatizării, pe care îi recunoșteai cu ușurință după pliantele albastre din mâini și sclipirea încrezătoare din priviri. Atrași de ideea obținerii tipizatului, cu ajutorul căruia beneficiau gratuit de contul și parola de acces la serviciile online ale instituției, aceștia se îmbulzeau la poarta cu pricina încă de la primele ore ale dimineții, pentru a scăpa de soarele la fel de încins și portocaliu precum cel din reclama tipărită.

   ”Comod și rapid!”, promitea pliantul. Tot ce aveai de făcut era să îți completezi numele pe un formular tip, să achiți o taxă modică și, cu dovada plății, să te prezinți la Casieria din cadrul Serviciul Financiar, pentru avizare și activarea contului.

   Dar, asemenea eroilor din basmele populare, porniți în căutarea unor aventuri neobișnuite pe vreun promițător tărâm fermecat, odată intrat pe poarta bătrânei instituții, cetățeanului obișnuit, i se ridicau în cale numeroase piedici.

   Astfel, încă de la început, vizitatorul, onest solicitant ocazional ori chiar veteran înrăit al oficiilor publice, era greșit îndreptat, de ce să nu recunoaștem, cu bunăvoință, către biroul ”Relații cu publicul”, aflat în Corpul de clădire ”C”, intrarea ”A”.

   Plin de speranță, el pășea apoi, timid, pe scările impunătoare ale clădirii noi, extaziindu-se de minunatele basoreliefuri moderniste, înfățișând pătrate ori romburi, răsfățate de semi-cercuri și elipse aleatorii, în îmbrățișări austere, lipsite de înțeles pentru neinițiatul artei abstracte. Ajuns sus, voios reflectat în ferestrele de oțel și sticlă albastră, vizitatorul își putea trage sufletul, meditând, pentru o clipă, la sensul vieții ori bucurându-se spontan de priveliștea motanului instituției, lingându-se tacticos în părțile rușinoase.

   Revenirea la realitate era însă mai dură, destinul implacabil îmbrăcând forma unui paznic veșnic prost dispus, care, de sub mustața pleoștită, îi arunca plictisit vizitatorului informația dureroasă că se află la intrarea principală, rezervată conducerii, și nicidecum la cea disponibilă publicului.

   Reîntors la baza treptelor, în lipsa oricărei alte indicații, solicitantul care avea inspirația de a apela la vreunul dintre funcționarii care treceau preocupați în toate direcțiile, cu servietele doldora, conținând, fără îndoială, documente oficiale de o importanță vitală, era din nou direcționat, de data aceasta, parcă cu mai puțină bunăvoință, către una dintre intrările laterale.

   Aici, el constata cu stupoare, că nu se află în fața Corpului ”C”, intrarea ”A”, ci a Corpului ”A”, intrarea ”C”, și că, în ciuda strădaniilor sale de până atunci, imaginea mult-doritului aviz al Serviciului Financiar, se îndepărtează tremurătoare, asemenea unei focoase fete-morgana, mândră și batjocoritoare.

   Uneori, celor mai ambițioși, li se putea întâmpla să le fie indicată (de data aceasta cu vădită ostilitate) o altă clădire mai îndepărtată, manevră înșelătoare, care îi aducea însă, în mod miraculos, în împrejurimile mult-visatului Corp ”C”. În ciuda denumirii, pe care o descifra de pe o tăbliță portocalie pătrățoasă, clădirea nu dispunea însă și de o intrare ”A”, ci doar o singură ușă, fără vreo literă, pe care scria cu litere grosolane, în vopsea roșie: ”Accesul interzis!”.

   Zeii capriocioși și puși pe șotii nu aleg însă niciodată un final atât de banal pentru eroii lor. Iar sufletelor curate, mai ales celor mângâiate de zefirul îndoielii, li se trimite întotdeauna un ajutor nesperat, chiar atunci când se așteaptă mai puțin. Pentru cei mai norocoși, el venea din partea permanentului grup de funcționari strânși, indiferent de condițiile atmosferice, în jurul băncuțelor pentru fumat din apropiere. După ce, invariabil, grupul se arăta, în cor, din cale-afară de mirat de existența unui Birou ”Relații cu publicul” (care dealtfel nici nu exista în organigrama instituției), pașii eroului nostru se îndreaptă, plini de speranță, către o clădire ciudată, cu doar trei etaje, parcă puțin izolată de celelalte.

   Și trebuie să spunem că, dacă doar câțiva ajunseseră vreodată până în acest punct, și mai puțini avuseseră curajul de a intra pe ușa sa neprietenoasă, cu clanța înlocuită cu o bilă de lemn, crăpată pe alocuri, și o plăcuță ruginită pe care scria ”Corp D – Serviciu Poștal”.

***

   Optsprezece trepte. Atât număra scara îngustă și dreaptă, cu balustrada sa de lemn noduroasă și șerpuitoare, care ducea spre Serviciul Financiar. Plăcuța de afară nu mai era de actualitate, datând din timpul celui de-al doilea război mondial, când aici se adăpostise întreg serviciul poștal al Diviziei 2 Cavalerie, unitate acoperită cândva de o binemeritată glorie, dar ștearsă demult din registrele prăfuite ale Statului Major General.

   Scara, grozav de abruptă și strâmtă, avea o înclinație neobișnuită, descurajând singură eventualii musafiri nepoftiți. Clădirea însăși, una dintre aripile cele mai vechi ale instituției, era vizibil adusă într-o rână, creând impresia unei corăbii abia scăpată din cele mai grele încercări, pe cale a se scufunda, dar totuși, neînfrântă. Plafoanele înalte de lemn, susținute din loc în loc de binevenite bârne de sprijin, scârțâiau jalnic, astfel că, indiferent de etaj, orice mișcare bruscă avea repercusiuni în întreaga clădire, construcția instabilă mișcându-se la fiecare pas, cu frenezia războinică a unei caravele lovite de muson.

   Parchetul vechi și treptele lucioase de lemn, cu vizibile unduiri feline și miros pișcător corespunzător, rezultat al numeroaselor familii de pisici care se aciuaseră aici de-a lungul timpului, contribuia și el la atmosfera sălbatică. Pe vizitatorul inopinat, sunetele care îi însoțeau fiecare mișcare prin bătrâna clădire îl puteau duce cu gândul, în funcție de anotimp și imaginație, fie la strigătele guturale ale gorilelor de munte în perioada copulației ori răcnetele sălbatice ale aborigenilor la descoperirea unui misionar mai durduliu, fie (pentru cei mai romantici) la cântecul jalnic al venerabililor cașaloți pedanți, zgribuliți în pustiul mărilor arctice, dar veșnic aflați în căutarea unei partenere mai tinerele.

   Atmosfera era însă rar tulburată de astfel de zgomote, locatarii birourilor Serviciului Financiar dezvoltând, cu timpul, asemenea bătrânilor mateloți, un mod aparte de a se deplasa, puțin crăcănat și adus pe spate, precum și mici obiceiuri făcute anume pentru a le ușura viața.

   Astfel, o ceașcă de cafea sau ceai (și trebuie să recunoaștem că și funcționarii model își mai rezervă o părticică din timpul lor prețios pentru o astfel de licoare binefăcătoare) nu era niciodată umplută, ci turnată cu minim două degete mai puțin. Era compensată astfel înclinația serioasă a podelei, precum și cea corespunzătoare a obiectelor de mobilier, pe care respectiva ceașcă s-ar fi putut odihni vremelnic. La fel ca și scaunele, bine ancorate în podea, cu piroane strașnice, de pe birouri lipsea orice obiect care să nu fie prins, legat ori capsat, căci altfel, la orice mișcare mai îndrăzneață, s-ar fi putut rostogoli, cu ușurință, în capătul cel mai îndepărtat al camerei.

   Pentru un străin, traversarea holurilor dărăpănate, înalte și strâmte, cufundate într-o lumină lăptoasă, de neon prăfuit, presărate cu numeroase spații aflate în semi-obscuritate, lăsa impresia îmbarcării într-o călătorie inițiatică, aidoma celei rezervate ucenicilor ori învățăceilor artelor oculte. Din loc în loc, în penumbră, pândeau capcane periculoase, sub forma unor obiecte ascunse privirii, ale căror taine puteau fi pătrunse doar de un ochi avizat. Uși mohorâte și masive sprijineau laturile holului, scârțâind sinistru atunci când erau deschise de umbre veșnic tăcute, în brațele cărora puteai ghici dosare ori agende voluminoase. Pe laturi, fișete pântecoase își deșărtau obscen conținutul de hârtie, de cele mai multe ori îngălbenită și cu miros de mucegai. Munți de obiecte mărunte, neidentificabile, cu forme respingătoare și iz greu de celuloză udă și excremente de șoarece, îți dădeau ușor de înțeles că ești doar un vizitator nepoftit, iar stalagmite înfricoșătoare, formate din extinctoare, părți de mobilier, imprimante dezafectate, vechi candelabre, cutii de carton, găleți, chiuvete scoase din uz și mopuri, în diverse poziții și stadii de degradare, îți barau drumul, agățându-se ori împleticindu-se printre picioare, cu insistența unui câine cu blana încâlcită și murdară, printre cele ale unui alai de nuntași ferchezuiți, în drum spre fotograf.

   Ajuns în capătul holului, imediat lângă ușă, pe perete, deasupra caloriferului plesnit, din care se scurgea, periodic, o spumă roșiatică și urât mirositoare, bolborosind aidoma unui bătrân bețivan adormit, uitat după plecarea ultimilor mușterii într-un colț al cârciumii, puteai zări o jumătate de afiș scorojit și îngălbenit de vreme. Pe acesta trona, cu litere uriașe, scrise cu vopsea cândva roșie, avertismentul: ”Strict interzis...”.

   Continuarea lipsea. Mâini criminale ori poate funcționari puși pe șotii (admițând că în cadrul seriosului Serviciu Financiar ar putea exista asemenea specimene), rupseseră restul afișului. Un binevoitor, avusese totuși decența să adauge, cu carioca neagră, dedesubt, direct pe perete: ”ruperea afișelor”. Astfel, împreună, cele două inscripții formau un avertisment inedit care, alături de tabloașul cu chenar negru de lângă ele, cu mesajul ”interzisă staționarea pe holuri”, lăsau impresia unei instituții serioase și intransigente, amintind vizitatorului că aici timpul înseamnă bani și că astfel, ar fi poate cazul să se și pună rapid în mișcare.

   Curiosul care mai zăbovea totuși câteva clipe, putea zări, pe peretele opus, un al treilea afiș, mai nou, care te nedumerea prin faptul că nu conținea vreo amenințare sau avertisment. Acesta era un simplu tabel printat, cu orele la care trebuia realizată curățenia. Oricare vizitator ar fi putut astfel constata, cu precizie, că holul suferise ultima astfel de operațiune în urmă cu exact 2 ani, 6 luni și 23 de zile. Mai precis, la ora 11:20. În realitate, fără vreo legătură cu realizarea efectivă a curățeniei, completarea respectivului tabel căzuse în sarcina fostului șef al Biroului Logistică, Puțaru, care se pensionase între timp.

   Undeva pe la mijlocul coridorului, sub puțina lumină naturală, provenită de la o ferestruică veșnic uitată deschisă, vizitatorului i se deschidea insă o nouă capcană. Cel care, cu naivitate, apucase să citească indicatorul cu inscripția ”Relații persoane fizice”, cu săgeata înșelătoare aferentă, era pierdut. Aceasta te îndruma către o scară laterală în spirală, mult mai îngustă și mai prost luminată decât prima. Aici, ambele opțiuni posibile duceau la pierzanie. În jos, o ușă scundă, cu vopseaua crăpată pe alocuri, în hieroglife de neînțeles, te scotea în spatele clădirii-vapor, în mirosul pestilențial al tomberoanelor. În sus, bâjbâind pe întuneric, te loveai de ușa bătută în cuie a etajului 2, pentru ca la ultimul etaj (de fapt mansarda) să constați, cu uimire, un culoar aproape identic cu cel de mai jos, dar în pantă. El te ducea, invariabil, asemenea unui labirint absurd, fie direct la punctul de pornire, în partea finală a scărilor de la intrare, fie (pentru cei mai curajoși), prin meandrele unui coridor de serviciu complet cufundat în întuneric și a două holișoare imunde, fix la bucătăria cantinei.

   Ajunși afară, puțini solicitanți îndrăzneau să o ia de la capăt, astfel că, pe treptele cimentate ale Serviciului Financiar puteai găsi adesea cetățeni gâfâind contrariați, zăpăciți și roșii la față, precum clienții proaspăt ieșiți din Casa Surprizelor, atracție nelipsită a oricărui parc de distracții care se respectă.

   Astfel, în căutarea mult-doritei vize a Serviciului Financiar, cei mai mulți se învârteau prin curte buimaci și cu părul ciufulit, ținând în mâini chitanțele ori pliantul blestemat, până la terminarea programului, alergând de la un corp de clădire la altul, blocând accesul pe ușile de serviciu, făcând mici necazuri funcționarilor grăbiți, cu întrebări sâcâitoare și exasperante, ori chiar, în lipsa unei toalete decente, murdărind cu nerușinare tufișurile micului gard viu din apropiere. Majoritatea reveneau însă, a doua zi, înarmați cu mai multă răbdare și provizii suficiente, pârjoliți de soarele de august ori bătuți de vânturile glaciale ale lui decembrie, dar înflăcărați de spiritul de aventură și de curiozitatea nobilă a exploratorului aflat în căutarea unei lumi cu ”zero birocrație”.

***

   Pentru ca cititorul să nu își facă cumva o impresie greșită, trebuie menționat că, în ciuda acestor mici inconveniente, preocuparea pentru munca susținută, ori zelul și seriozitatea, nu au lipsit niciodată din Serviciul Financiar, colectivul remarcându-se, în numeroase rânduri, în ședințele de bilanț, prin numeroasele gafe și greșeli minore, neintenționate, care au dat adesea peste cap statisticile întregii instituții.

   Este de pomină întâmplarea în care, în cadrul unui asemenea bilanț anual, întreaga conducere a fost felicitată personal de ministru, după ce fuseseră depășite, de departe, toate așteptările pe ramură, instituția reușind, în mod neverosimil, să obțină cheltuieli negative cu achizițiile și o scădere semnificativă a celor cu personalul, lucru remarcabil, mai ales în condițiile în care numărul de angajați aproape se dublase.

   Rectificarea ulterioară, care dovedea de fapt situația financiară catastrofală, a fost trecută sub tăcere, bonificațiile acordate fiind deja cheltuite de toți cei care se bucuraseră de ele.

***