KPodoperescu

   Grăsanul își mișcă greoi corpul în fotoliul devenit neîncăpător. Își pregătise o mină neprietenoasă, preocupată, dar ridicându-și privirea, dădu de fața crispată a directorului-adjunct. Descumpănit, neștiind ce să facă cu mâinile, începu să se tragă de unul dintre nasturii cămășii transpirate. Îl pofti să se așeze. Vrabie ezită o clipă.

   În fața biroului directorial se întindea o masă lungă, de ședință, cu 12 scaune albastre matlasate. Pe laturi, alte felurite fotolii și scaune noi-nouțe, de diferite culori se înșirau pe lângă pereți. Într-un colț, în neorânduială, erau așezate alte scaune, mult mai uzate, purtând urmele ședințelor din anii de glorie ai instituției. Câteva păreau că au unul ori chiar două picioare lipsă iar tapițeria, roșie odinioară, fusese cârpită grosolan cu o pânză cenușie. În penumbră, o folie de plastic părea că acoperă alte taburete și bucăți de mobilier. Astfel, deși spațios, întregul birou, lampa cu abajur cu ciucurii cândva aurii, vechiul cuier pom și dosarele prăfuite de pe fișet, dădeau impresia de dezordine și înghesuială, emanând chiar un miros care dădea de bănuit.

   Grăsanul oftă. Ceruse încă de acum două săptămâni o nouă comandă de scaune noi și încăpătoare, din lemn masiv iar cei de la administrație îi dăduseră asigurări ferme că se lucrează din plin. Cu mâna lui semnase referatul și îi confirmase personal, telefonic, secretarului de stat, că ele sunt necesare pregătirii vizitei delegației sud-coreene. Gândul la respectiva vizită, de a cărei reușită depindea păstrarea postului său bine plătit, îl făcu să transpire și mai mult. Căută batista, dar aceasta nu se mai afla demult la locul său, în buzunar. Scoase în schimb un pix și, uitând ce trebuie să facă cu el, se scărpină în cap. Fără să-și dea seama, greși capătul și pixul îi lăsă două dâre albăstrui pe chelia transpirată.

Privi chipul pământiu, bulversat, al directorului adjunct. Încă de la numire, problema scaunelor îi dăduse grozave dureri de cap…

***

   Adjunctul său, Vrabie, îl luase în primire la sosire, prezentându-i un scurt raport verbal al activității. Împreună, făcuseră un tur de onoare, pentru a cunoaște colectivul. Contrar firii sale, taciturnul Vrabie a fost de această dată vorbăreț și exuberant. Pregătirile în cinstea numirii noului director general duraseră câteva luni și, se pare, nu fusese omis niciun detaliu. Câțiva metri mai în spate, cei doi erau urmați de un alai impresionant de personalități, acum tăcute și preocupate, avându-i în frunte pe șefii de departamente și, puțin distant față de ceilalți, pe Crispescu, șeful secretariatului.

   Deși mulțumit de ceea ce vedea și auzea, noul Director General știa că trebuie să pară competent și preocupat, astfel că punea întrebări naive și repeta supărător finalul propozițiilor lui Vrabie. Bâlbâiala nativă, banalitățile debordate cu o mină serioasă și încercările de a elabora fraze complicate fură greșit interpretate de selectul auditoriu, drept elocință și spirit critic. Grăsanul făcu astfel o impresie deosebită, încât suita sa, care dealtfel știa la fel de puține lucruri despre activitatea instituției, crezu că are de-a face cu un adevărat cunoscător în domeniu.

   Continuându-și turul, noul Director General făcu câteva observații cu privire la lentoarea lifturilor și chiar examină, cu un aer expert, dosarul unui biet funcționar, în stare de semi-leșin, care, în ciuda ordinelor stricte, se nimerise, nu se știe cum, pe palierul de la etajul 1. Pe lângă numele nefericitului încurcă-lume, Vrabie notă cu această ocazie, în nelipsita-i agenda neagră, Ordinul Directorului cu numărul 1, care prevedea înlocuirea caracterelor folosite pe documentele oficiale, de tip ”Arial”, cu ”Arial Narrow”. Dispoziția stârni un entuziasm exagerat în rândul însoțitorilor, care se grăbiră să aprobe zgomotos măsura, în care vedeau începutul căderii lui Vrabie și o nouă perioadă promițătoare pentru propriile vise de avansare. Fostul director general ordonase folosirea fonturilor ”New Roman”, dar în perioada interimatului, ca o inițiativă personală, adjunctul le schimbase cu ”Segoe”, revenind însă de câteva ori asupra deciziei, conform directivelor contradictorii, sosite regulat de la centru.

   Luând act de schimburile de priviri și notându-i în carnețel pe cei care, în opinia sa, se arătau mult prea entuziaști, meticulosul Vrabie înscrise și o nouă semnalare a Directorului General, referitoare la greșita poziționare a celor două ghivece cu palmieri ornamentali de la intrare. Grupul nimerise dealtfel, din greșeală, la parter, apăsând butonul liftului pentru etajul 5 (deși nu funcționase niciodată așa cum trebuie, ultima reparație a ascensorului dăduse peste cap definitiv numerotarea butoanelor, utilizarea acestuia fiind oricum întotdeauna o veritabilă loterie).

   Șeful administrativ Mijescu, își blestemă, în gând, inițiativa împrumutării palmierilor de la ICPRSAA, abrevierea instituției vecine, a cărei semnificație nu și-o mai amintea nimeni, ea nefiind dealtfel trecută în niciun act oficial (nici măcar în actul de înființare a respectivei onorabile instituții). Mijescu abandonă însă repede astfel de gânduri, intervenția noului Director General asupra draperiilor de la etajul 2 stârnind panica șefului administrativ. Ele nu doar că aveau lungimi inegale, dar erau și confecționate din materiale diferite, unul regulamentar, albastru, iar al doilea, mai ieftin, de o culoare îndoielnică, bătând spre roșu-violet. Spre ușurarea tuturor, Directorul General se eliberă însă, fără ajutor, din încâlceala textilă în care se băgase singur, încercând să deschidă fereastra (bătută în cuie, aceasta rezistă eroic eforturilor Grăsanului), fără să observe și perechea de picioare din spatele uneia dintre draperii, unde unul dintre funcționarii mărunți neagreați, surprins pe hol de vizita intempestivă, fusese ascuns chiar de către șeful său, în ultimul moment, pentru a nu se repeta incidentul de la etajul 1.

   Directorul General avea însă deja alte preocupări. Reorganiză rapid activitatea biroului ”Arhivă”, susținând că împărțirea în cele două secții ”Intrări” și ”Ieșiri” este o risipă de resurse. Împreună cu șeful respectivului birou, aflat aproape în stare de apoplexie, Vrabie își notă atunci, cu conștinciozitate, necesitatea desființării fostei secții ”Intrări”, recent înființată, ale cărei atribuții au fost preluate, la sugestia Directorului General, de Buhnici, șeful pazei, încă buimăcit, după ce fusese chemat, de urgență, din concediu. Încercând să salveze situația, Vrabie sugeră că și ieșirile sunt la fel de importante și obținu cu greu concesia de a fi preluată activitatea secției ”Ieșiri” de funcționarii Departamentului ”Audit”, care, cu această ocazie, vor răspunde și de pontaj (niciuna dintre aceste directive nu a fost bineînțeles respectată, ulterior fiind găsită soluția de avarie ca foștii angajați ai biroului ”Arhivă” să își continue activitatea, preluând în schimb și sarcina pazei, însă doar pe timpul zilei).

   Turul de onoare a continuat neobosit, noul Director General dând peste cap activitatea altor câtorva birouri și departamente, ocazie cu care agenda lui Vrabie s-a umplut, exasperant de repede, cu observații lapidare și imbecile precum: ”tablou electric refacere scurgere”, ”spațiu fumat cui”, ”insecte dăunătoare lipsă extinctor”, ”plasă wc cucubau”. Ultima notiță nu avea oricum vreun înțeles, fiind făcută atunci când Directorul General și-a băgat capul, din greșeală, pe ușa toaletei femeilor, salvând însă rapid situația prin exclamația dezinvoltă a unui sonor ”Cucu-Bau!”, lucru de care toți cei de față s-au amuzat, cu intensități diferite, conform ierarhiei instituționale.

   Aceste observații fiind făcute, spre disperarea tuturor, Directorul General o porni voinicește în sus, pe scări, vrând probabil să dovedească faptul că, în ciuda corpolenței, e totuși un conducător tânăr și viguros.

   Între etajele 3 și 4, delegația se opri neliniștită, privind fața congestionată și ochii bulbucați ai Directorului General, care fornăia neinteligibil, mugind ca un taur asaltat de tăuni. Neinspirat, Vrabie ceru un scaun, și câțiva voluntari se buluciră în jos, pe scări, pentru a-l aduce. Unii, mai orientați, înșfăcară unul dintr-un birou gol, ghinioniștii însă, avură de furcă cu posesorii de drept ai pașnicelor obiecte de mobilier. Așa s-a întâmplat în cazul șefului-contabil, care, spre lauda sa, își apără cu îndârjire scaunul, protestând vehement și folosindu-și în mod iscusit umbrela și, ulterior, tastatura calculatorului din dotare. În disperare de cauză, el se agăță de piciorul unuia dintre atacatori, mușcându-l de pulpă.

   Urletul posesorului respectivului membru inferior, marcă momentul unei noi busculade, de această dată la baza scărilor, unde norocoșii se grăbeau să se întoarcă cu prada înșfăcată de te-miri-unde. Haosul era mărit de alte țipete războinice ori isterice (după caz) și protestele foștilor posesori de scaune, care, necunoscând motivul atacului mârșav, se organizaseră în grupuri, pornind, la rândul lor, să devalizeze de mobilier alte birouri pline de funcționari neștiutori. Treptat, toate etajele începuseră astfel să se agite, asemenea unui stup, stârnit de un neplăcut vizitator pofticios. Șeful administrației, Mijescu, contribuia și el la atmosferă, alergând de colo-colo, înnebunit, cu unul dintre ghivecele cu palmieri ornamentali în brațe. Mai târziu el a povestit că ar fi încercat să îl salveze întrucât, aflându-se mai în spate, nu a înțeles solicitarea referitoare la scaun, dar a văzut în schimb un grup de oameni, alergând disperați către el pe scări, strigând ceva care i s-a părut că sună a ”Fum! S-a făcut scrum!”. Cu aceeași ocazie, Buhnici a dispărut, fiind descoperit mai târziu, încuiat în closet.

***

   Șase scaune stăteau acum în fața Directorului General, care își trăgea sufletul așezat pe găleata, întoarsă invers, aparținând femeii de serviciu. Mai precis: două scaune, un taburet, un scaun ergonomic, de birou, pe roți (cu o rotilă lipsă), precum și un fel de improvizație, subtilizată din cabina portarului, în fapt o fostă navetă de bere de care fusese atașată, rudimentar, o tăblie de lemn (însă atât de șubredă și murdară încât nimeni nu s-ar fi încumetat să se așeze pe ea). Mai târziu, s-a dovedit că aceasta nu era nicidecum scăunelul portarului, ci fosta cușcă a câinelui său, Dumitrache. Așa se explică probabil și starea jalnică a celor care o aduseseră, după o încleștare scurtă cu bestia (făcând parte din vechea gardă, adus pe vremea fostei conduceri, Dumitrache și-a luat dealtfel curând tălpășița, scârbit probabil de această ultimă violare brutală a intimității).

   În fine, după ce spiritele s-au mai calmat, Directorul General s-a uitat nemulțumit la scaunele din fața sa, exclamând mâhnit: ”Da! Precum vedeți, aici se cer schimbări importante!”.

   Vrabie s-a făcut cenușiu. Toți au amuțit rușinați. Dezorganizarea și lipsa lor de orientare le adusese acum beleaua pe cap. Turul continuă, Directorul General pășind în frunte, dar acum parcă cu mai multă siguranță, urmat de alaiul devenit între timp mai trist și îngândurat.

   Dezorientat și rămas singur, mai în spate, în spațiul dintre etaje, șeful secretariatului, Crispescu, era gata să fie dărâmat de un grup de funcționari, vizibil înfierbântați. Aceștia cărau pe brațe, cu dificultate, un fotoliu înflorat, antic și ros de molii, probabil ultima piesă de mobilier din instituție supraviețuitoare a perioadei celor două războaie mondiale. Grupul întârziaților era condus de bătrânul jurist, intrigantul Condici, așezat deasupra, asemenea unui răsfățat împărat roman, legănat de lectica sa personală. Preocupați de a ajunge mai repede, vajnicii funcționari reușiră să scoată din balamale ușa de la casa scărilor, ocazie cu care a fost spart și un ochi de geam. Dezamăgit de lipsa Directorului General, Condici sări jos și îi lăsă baltă pe cărăuși, care, la rândul lor, părăsiră supărați fotoliul imperial pe spațiul îngust dintre etaje (și astăzi acesta se mai află probabil încă acolo, martor mut al evenimentelor, spre bucuria generațiilor de paznici de noapte care s-au succedat în instituție).

***

   Mobilizarea din lunile care au urmat a fost una generală. Au fost abandonate toate proiectele considerate importante până atunci. S-au suspendat concediile de odihnă. Orele suplimentare obligatorii s-au dublat. Șefii de birouri au fost schimbați pe funcții echivalente, dar în alte birouri. La fel și cei de servicii și departamente. A fost înființat Sectorul ”Achiziții speciale”, aflat sub directa coordonare a Directorului General. În același timp, s-a făcut recensământul tuturor scaunelor din instituție, mai exact trei numărători paralele și o comisie de arbitraj, care a evaluat discrepanțele inerente dintre rezultatele acestora.

   Toate numărătorile au fost coordonate inițial de Mijescu, dar au fost îngreunate, pe lângă dinamica naturală a personalului din perioada concediilor, și de conformația neobișnuită și încâlcită a vechilor corpuri de clădire, precum și de prostul obicei al unor funcționari de a se aduna în spații comune pentru a fuma ori a sta la taclale, ocazie cu care, împrumutau bineînțeles scaune din birourile alăturate. Se înțelege că ei fie uitau să le mai aducă înapoi, fie le luau cu sine ori le lăsau în alte spații de lucru.

   Numărătorile scaunelor se țineau astfel lanț în instituție, cu rezultate dintre cele mai năstrușnice. Cele parțiale aveau o finalitate atât de înspăimântătoare încât rezultatele au fost ascunse pentru totdeauna sub un maldăr de vechi lucrări nefinalizate. La ultima, numărul de scaune nu a mai variat, dar apăruseră în schimb 10 funcționari noi, care nu erau prezenți în evidențele personalului și care culmea, solicitau, cu impertinență, dreptul de a sta la birou.

   Situația era din ce în ce mai îngrijorătoare pentru Mijescu. Acesta putea fi adesea văzut seara, aplecat deasupra mesei de lucru,  scărpinându-și dezarmat ceafa tăbăcită, cu lacrimi în ochi, având în fața sa concluziile celor trei recensăminte generale ale scaunelor din instituție, din ultimele 12 luni. Avea și motive. Iată rezultatele, conform însemnărilor acestuia, recuperate ulterior:

   Comisia nr. 1: La un număr de 241 de funcționari, fuseseră numărate 120 de scaune tapisate, 80 de scaune ergonomice, 16 fotolii matlasate, 20 de fotolii imitație de piele și 5 fotolii de piele;

   Comisia nr. 2: 240 de funcționari, 135 de scaune tapisate, 82 de scaune ergonomice și 12 fotolii matlasate. Ulterior s-a dovedit că, întrucât membrii comisiei nu avuseseră curajul de a vizita și birourile conducerii, nu au fost numărate fotoliile de piele sau imitație de piele. Nici modificarea ulterioară, a Comisiei de Arbitraj, nu a limpezit lucrurile, fiind adăugate 10 fotolii imitație de piele și 4 fotolii de piele, rezultând însă o diferență semnificativă față de rezultatele Comisiei nr. 1. La asta s-au adăugat alte 4 scaune tapisate, apărute, între timp, nu se știe de unde;

   Comisia nr. 3: Din cauza rezultatelor dezamăgitoare de până atunci, s-a renunțat la numărarea funcționarilor. Au rezultat însă 180 de scaune tapisate, 40 de scaune ergonomice, 2 fotolii matlasate, 10 fotolii imitație de piele și 6 fotolii de piele. La acestea se adăugau 112 cuiere tip pom, strecurate în numărătoare de un funcționar mult prea zelos.

   Apropiindu-se de final, calculele Comisiei de Arbitraj au fost însă date din nou peste cap de descoperirea celor 2 scaune tapisate, 2 ergonomice și a fotoliului, lăsate între etaje încă de la incidentul din prima zi de lucru a noului Director General.

   Îngrijorat și depășit de situație, Mijescu și-a luat concediu medical. Comisia de Arbitraj și-a suspendat activitatea până la intrarea în posesia cheilor de la fișetul acestuia, în care, spuneau zvonurile, s-ar fi aflat ultima situație a scaunelor din instituție. Spre disperarea noilor responsabili cu numărătoarea, bolnavul, între timp internat, se pare, într-un sanatoriu, refuza cu încăpățânare să predea cheile altcuiva decât Ministrului, personal.

În fișetul acestuia, deschis în final de către o comisie specială, nu a fost găsită însă mult-așteptata situație, ci doar o listă cu funcționarii instituției, pe care, înainte de intrarea în concediu medical, bolnavul notase riguros, cu carioca roșie, numele celor care, în viziunea sa, ”refuzau să lucreze în picioare la birou”.

***

   Condițiile de muncă s-au înrăutățit, din nou, considerabil. A fost înființat Departamentul ”Acte, documente și obiecte de mobilier secrete”, condus de juristul Condici. Acesta a numit o comisie specială, cu atribuții excepționale de numărare a obiectelor de mobilier, condusă de Crispescu. Cel din urmă întocmea un raport confidențial, săptămânal, cu privire la situația mobilierului, care stătea la baza celui lunar, întocmit de Condici. În paralel, un întreg Serviciu, intitulat pompos ”Dinamică Obiecte de Mobilier Statice”, era dedicat urmăririi mișcării scaunelor prin instituție.

   Fiecare șef de birou, preda dimineața un proces-verbal, în care consemna separat, numărul de scaune existent în colectiv și starea acestora. Dacă se considera util, se solicita, pe bază de raport justificat, sporirea necesarului și ridicarea de la magazie a numărului suplimentar de scaune dorit. S-a interzis totodată fumatul și părăsirea birourilor în grupuri mai mari de trei persoane. La terminarea programului, se numărau din nou scaunele și situația era supusă avizării șefilor de Servicii.

   Inutil de spus că și aceste măsuri excepționale au rămas fără rezultat. Nu doar că, la sfârșitul programului, funcționarii refuzau să își predea scaunele luate în primire după eforturi serioase, de frică să nu și le mai recupereze dimineața, dar încurcau în asemenea măsură numărătorile, încât cei mai mulți șefi de birouri întocmeau listele ”din burtă”, contribuind la haosul general.

   Nu trebuie uitat nici incidentul neplăcut în care una dintre femeile de serviciu de la etajul 2, a fost descoperită deținând ilicit, în mica sa cameră de serviciu, un taburet îngust, cu trei picioare ori cel în care, în servieta lui Vătășescu, ochelaristul șters de la personal, funcționarii vigilenți ai Serviciului ”Arhivă” (care preluaseră atribuții de pază conform indicațiilor Directorului General), au descoperit un scăunel pliant.

   Recensământul a fost reluat, rezultând o situație (secretă) a numărului de scaune atât de fantezistă încât, după trimiterea ei la Minister, s-a constituit o comisie specială de anchetă. Se pare că cei de la centru au fost luați prin surprindere de faptul că, la un număr declarat de 262 de funcționari, din care 21 ”fără drept de ședere” (noțiune recent introdusă, care se acorda în funcție de rezultatele profesionale, preluată probabil de la pensionatul pe caz de boală Mijescu), exista un număr de aproximativ 20 de ori mai mare de scaune, respectiv 5102 de astfel de obiecte de mobilier. Cazul a fost bineînțeles mușamalizat, dar Directorul General știa că, pentru el, nu va mai exista o a doua șansă.

***

   Rememorând aceste evenimente, petrecute în ultimii trei ani de mandat, Directorul General se uită îngrijorat la Vrabie. Observă că, de această dată, pe lângă disperarea sa obișnuită, ceva nou părea că îl tulbură din cale-afară. Adjunctul, care, deși invitat, nu se așezase încă, strângea la piept o mapă, din care extrase o hârtie, pe care i-o întinse cu mâna tremurândă.

   Directorul General citi și păli. Biletul spunea doar atât: ”Urgent! Excelența Sa dl Ministru solicită situație scrumiere, cu și fără picior!”.

***