Broscoiul zen
Un broscoi dintre aceia
Ce cunosc filosofie
Și pretind că știu răspunsul
La ce-a fost și ce-o sa fie,
Medita la sensul vieții,
Repetând un vechi refren:
“Totul e deșertăciune...
Important e să fii... Zen.
Adevăru-i ca o șină
Oțelită, lungă, dreaptă,
Poate știi unde te duce,
Dar nu știi, ce te așteaptă;
De mai pierzi vreun tren,
Un altul, vine neîntârziat,
Lasă-n urmă vechi iluzii,
Și rămâi însingurat...
Adunând înțelepciune
Te vei mântui prin sine,
N-ai nevoie de iubire,
Nu există nici rușine;
Dumnezeu e o minciună
Repetată-n generații
Începutul și sfârșitul,
Ca expresul, fără stații.
La un loc acum, chiar barza
Mai nou, vegetariană,
Cu broscoii meditează,
Priveghindu-i ca o mamă
Și trăiesc, pe veci, ca frații
Ca în pildele străvechi,
Numai mantre și vibrații,
Le răsună în urechi...
Plăgi, războaie, catastrofe,
Foamete, dușmani și teamă
Precum părul pe o broască
Nu prind, când nu iei în seamă;
Deci supune-ți a ta minte
La o cruntă nepăsare
Orb și surd, mergi înainte
Fără griji sau apăsare...”
Și cu acest gând în minte,
Sucombă broscoiul Zen.
N-a pierit de bătrânețe
A murit... călcat de tren.
***