Mă numesc Salma
- Recenzie de K.Podoperescu -
Salma Ibrahim Al-Musa sau Sally Asher?
Un sălbatic iris negru din ținutul beduinilor sau un elegant trandafir alb, britanic?
Deși începe cu o afirmație tranșantă - ”Mă numesc Salma”, căutarea identității pare a fi tema centrală a romanului de față. În jurul acestei idei, de natură mai degrabă personală, se regăsesc însă și alte concepte, cu o încărcătură la fel de puternică și o tentă profund filosofică.
Dezrădăcinarea, condiția emigrantului, dar și cea a femeii în lumea islamică sunt cele mai evidente, însă, tangențial, autoarea atinge și puncte sensibile ale lumii occidentale, precum feminismul și chiar dezumanizarea și însingurarea, ”avantaje” ale traiului ”modern”.
Destinele mai multor femei se împletesc astfel în jurul personajului principal, o străină, cu un trecut întunecat, încercând să se adapteze mediului neprietenos dintr-un obișnuit orășel britanic.
Cu toate că este supusă acelorași presiuni sociale, această străină nu este totuși un emigrant tipic, căci motivul ”emigrării” sale este unul neobișnuit și nu dorința de a avea un trai mai bun, fuga de vreo calamnitate, de sărăcie ori război.
Astfel, cu toate că frica de răzbunarea familiei sale pentru o așa-zisă ”dezonoare” (un copil născut, din dragoste, în afara căsătoriei) pune în mișcare o succesiune de evenimente dramatice, Salma nu pare cu adevărat să își dorească să fugă și cu atât mai puțin să emigreze în Occident. Mai mult decât atât, ea își iubește din tot sufletul locurile natale, mirosurile cunoscute, familia, tribul și nu se dezice în niciun moment de originile sale. Întradevăr, ea nu se opune încercărilor celor din jur de a o ”salva”, abandonându-se în mâinile destinului (acceptă ”internarea” în închisoare, impostura unei adopții care o transformă în cetățean britanic și călătoria către ținurile necunoscute ale Europei, având drept ghid un pastor creștin). Explicația o găsim probabil în firea sa sensibilă și meditativă, dar mai ales în filosofia de viață, profund fatalistă, a tribului și neamului său. Această mentalitate a predestinării, născută din experiențele și condițiile de viață ale poporului deșertului, este greu acceptată de lumea modernă, ea precedând chiar islamizarea, dar în care și-a găsit totuși o justificare temeinică (occidentalii confundă adesea atitudinea de aparentă nepăsare în fața morții a arabilor cu o credință de neclintit, greu de înțeles și aflată în afara ”logicii” moderne, pe care o atribuie Islamului).
Un rol important îl are însă și instinctul matern, dorința de a rămâne în viață pentru a da viață, dar și de a-și regăsi fiica nou-născută, luată cu forța de autorități.
Numeroase opinii au creat o aură militantă romanului de față, aducând o încărcătură simbolică personajului principal din postura victimă/luptătoare contra discriminării femeii în lumea islamică, punct de vedere parțial susținut însă și de argumente (afirmația este valabilă eventual din perspectiva preocupărilor autoarei și a celorlalte creații literare ale sale, dar nu și al eroinei prezentului roman).
Fără a fi o luptătoare în sensul obișnuit al cuvântului, bătăioasă, asemenea prietenei sale Parvin, Salma este totuși produsul mediului din care provine și dovada că toate ființele, chiar și cele mai pașnice și sensibile, dispun de rezervele necesare pentru a se apăra și adapta (”salamaa” = ”pașnic” este în același timp semnificația numelui său, dar și o năzuință a părinților pentru fiica lor). Ființă instinctuală, căci dragostea cu primul (și poate singurul) său iubit, Hamdan, este o dovadă în acest sens, trăirile intense ale Salmei și dragostea de viață, inclusiv din perspectiva maternității, se dovedesc a fi chiar mai puternice decât tradițiile ancestrale și credința poporului din care provine.
Propria religie îi condamnă faptele. Propriul trib îi cere moartea. Salma ”fuge”, dar nu se rupe totuși cu adevărat nici de una, nici de celălalt. O imagine puternică, care indică o împăcare cu divinitatea este cea în care Salma se roagă Dumnezeului său musulman, îngenuncheată, într-o catedrală creștină goală (Marea Britanie este un loc cu numeroase locuri de rugăciune musulmane, dar demersul său se desfășoară într-un astfel de loc, aproape părăsit de credincioșii creștini și în care își găsesc locul doar oamenii fără adăpost).
Nu ne aflăm deci în fața unei renașteri Salma - Sally, ci mai degrabă, a unei adaptări. Aceasta este însă una anevoioasă și dureroasă, între nevoia ispășirii ”păcatului” și dorința de viață, luând naștere un conflict interior, cu o uriașă forță latentă, care se resimte în toate paginile romanului și care îi influențează finalul în mod decisiv (”predestinarea” câștigă încă o dată).
Despărțirea de ”valorile” patriarhale este dealtfel chiar crezul feminismului, care intră în sfera preocupărilor intelectuale ale eroinei principale, dar care nu este totuși îmbrățișat în totalitate de aceasta (nici nu ar putea, întrucât, la origine, el este un curent modernist, al epocii industrializării, având cauze politice și economice specific occidentale).
Astfel, odată ajunsă în Marea Britanie, Salma pare că urmărește mai degrabă (chiar și dacă doar prin mimetism) ”visul” societății moderne, soț-copii-carieră-bani, fără a-și găsi însă împlinirea în acesta. De asemenea, scopurile sale rămân individuale, ea nedorindu-și o ”revoluție” feministă mondială și nici îmbunătățirea traiului/condiției femeii musulmane. Mai mult chiar, nu există o veritabilă revoltă, nici măcar interioară, împotriva tradiției tribale care a condamnat-o la moarte.
Totuși, dacă la început Salma - Sally își imaginează că o transformare totală, inclusiv fizică, ar putea să o facă acceptată de societatea britanică, înțelege curând că acest lucru nu va fi niciodată deplin, dar și că, lucru mult mai înspăimântător, femeia britanică, care are doar șansa unei libertăți mai mari, alege să se supună unor altfel de constrângeri, nu atât de evidente precum cele din lumea islamică, dar care produc la fel de multă suferință.
Un exemplu la îndemână este chiar gazda sa, ”Liz” (Elizabeth), cândva o adevărată domnișoară britanică, fiica viceregelui Indiei, eșuată însă în postura de bătrână alcoolică, săracă și nefericită. În mod paradoxal, Salma își ”ispășește” propria ”greșeală”, pe când se pare că Liz, pe cea generată de alegerile tatălui său. Un fir epic promițător, dragostea interzisă dintre aceasta din urmă și un tânăr servitor indian, este abandonat însă de autoare, care se mulțumește doar să îl schițeze, în ciuda potențialului romantic (recunosc că mi-ar fi plăcut ca Salma să își bage nasul printre scrisorile de dragoste, păzite cu atâta strășnicie de Liz).
De asemenea, având numeroase prejudecăți asupra aspectului său (nejustificate, întrucât se pare că este o persoană atrăgătoare pentru bărbații din jur) experiențele romantice (un alt ”beneficiu” al libertății femeii moderne) îi lasă lui Salma - Sally un gust mai degrabă amar și o dezamăgire neexprimată, niciunul dintre noii pretendenți părând să nu aibă calitățile ingratului Hamdan.
Presărată cu scrisori adresate celor dragi, texte imaginare (sau chiar reale, dar care nu vor ajunge niciodată la destinatar, pentru că nu au adresă), povestea Salmei emană o tristețe melancolică, dar și un mănunchi de parfumuri, atât autohtone, cât și exotice. Romanul este dealtfel unul ”olfactiv” prin excelență, senzorialitatea fiind sugerată atât prin titlurile capitolelor, cât și prin capacitatea eroinei de a exprima indirect sentimente și a caracteriza personaje prin utilizarea mirosurilor (un exemplu grăitor este Pastorul Mahoney, care ”mirosea a cărți, a foc, a lavandă, a miere și a vin”). Un lucru asemănător se petrece și cu muzica, fluierul Salmei dar și melodiile ”moderne” servind drept metodă curativă și de revitalizare.
În ciuda temei tragice (romanul este asemenea Salmei, cu ”prea mult trecut” și ”prea puțin viitor”), umorul britanic este totuși prezent, în doza perfectă pentru a da credibilitate personajelor și a crea cadrul de ”optimism rezervat” specific aventurilor cu parfum ”exotic” ale unor supuși ai majestății sale.
Prin fragmentarea în ”pastile” de anvergură limitată, fără o rigoare cronologică (unii cititori găsesc această tehnică supărătoare întrucât face mai dificil de urmărit firul epic), autoarea reușește în demersul său de crea un melanj de sentimente și emoții, mai ușor de ”înghițit” de către un public eterogen, aprținând unor lumi atât de diferite, occident și orientul-mijlociu, dar care au totuși atâtea în comun.
Astfel, prin intermediul unui ”străin” (nici nu există dealtfel un personaj mai potrivit), ”Mă numesc Salma” ne arată și alte fațete ale propriei societăți, cu care nu prea avem motive să ne mândrim, aducându-ne aminte că proclamarea anumitor valori ”superioare” ori simplul fapt că ne-am născut într-un anumit areal geografic, nu ne transformă automat în oameni civilizați.