KPodoperescu

   Diminețile acoperite cu brumă au început să devină deja o obișnuință. Știu încă de anul trecut, de când m-am mutat aici, că munții Coziei, cu codrul lor înfrunzit, par că au propriul micro-climat. Mai întâi orizontul devine arămiu, apoi gălbui, după care își dezbracă treptat frunza. Doar brazii și pinii își păstrează verdele lor obișnuit. Tot în această perioadă, apele Păușii devin mai bogate și își grăbesc pasul, iar urșii coboară după hrană în sat. Verile aici sunt răcoroase, iar iernile, spre surprinderea mea, sunt blânde. Cu toate că facem focul din septembrie și până la ivirea primelor cireșe, în mai, pot spune că este o zonă binecuvântată de Dumnezeu. Poate și pentru că acest munte a dat ortodoxiei patru sfinți. Duminica, și de sărbători, toată valea pare că amuțește pentru a lăsa să răsune clopotele bisericii din sat și ale celor patru mânăstiri: Ostrov, Cozia, Turnu și Stânișoara.

   În cea mai mare parte, primele ore ale fiecărei zile, se desfășoară la fel. Dau pisica la o parte, mă ridic din pat și iau, cu talent de câine de vânătoare, temperatura cu vârful nasului. Trag pe mine ciorapii și vesta de lână, după care, nici nu fac bine ochi și mă duc în grădină ca să văd ce face cea de-a doua cățelușă, noua membră a familiei noastre. De cele mai multe ori găsesc noi gropi și ”tranșee” săpate. Este foarte vrednică și pare că își ia rolul de miner în serios. La început mă necăjeam, dar acum mă gândesc cu amuzament că probabil vrea să se conecteze la “triunghiul de aur” al Daciei sau să se infiltreze în tunelul și piramida paranormală din Ceahlău!. După ce o felicit pentru efortul depus, aprind focul în bucătărie și candela de pe masă, și îmi spun rugăciunea. Fac eforturi și de această dată să nu fie doar un moment consumat în chip ritualic. După ce închei, rămân în tăcere încă câteva minute, timp în care am ocazia să îmi ascult și să îmi ordonez gândurile.

   Apoi iau micul dejun. Cafeaua îmi însoțește fiecare dimineață, nu neapărat pentru gust, ci mai ales pentru mirosul ei care mi se pare fascinant. De data aceasta a fost însoțită de o felie zdravănă de chec cu nuci și ciocolată, dar și de pâine prăjită, unt, ou fiert moale, măsline grecești și niște roșioare mici și gustoase. În timp ce strâng cu grebla frunzele de prin curte, îmi amintesc cu drag de ultima drumeție făcută până la Mânăstirea Stânișoara...

   Din grabă, știu că nu mi-am luat la mine decât apă, un baton de ciocolată și biscuiți. Pentru că m-am abătut destul de mult de la drum pentru a culege ciuperci, prin locuri ascunse, știute numai de localnici, iar în traistă au intrat mai multe ore și sudoare decât hribi sau ghebe, mi s-a făcut o foame teribilă. Aveam buzele uscate, dar nu voiam apă, din care aveam din belșug. Aș fi mâncat fructe. Și atunci m-am rugat Domnului să-mi scoată în cale măcar o mură, două. Fie ele și verzi. Am mai mers aproximativ cinci minute, iar când aproape uitasem de rugăciunea din gând, am văzut de departe un păr sălbatic, aproape de platoul pe care se află Mânăstirea. M-am apropiat și am văzut nu numai că era încărcat de fructe, căzute din abundență pe jos, dar acestea erau coapte, zemoase și dulci. Am luat două de pe jos și le-am mâncat, încercând să-mi stăpânesc emoția. Mi s-au părut cele mai bune fructe mâncate vreodată! Domnul nu numai că mi-a răspuns la rugăciune, hrănindu-mă, dar mi-a dat din plin! Frumoasă amintire…

   Fac apoi focul în casă și lucrez, pentru mai multe ore, la site. Am în lucru primul volum al romanului “Moromeții”, de Marin Preda. Mănânc un bol de supă fierbinte cu tăieței, apoi adorm liniștită cum numai lângă o sobă dogoritoare se poate adormi...

***