Ziua 2
O dimineață rece de sfârșit de octombrie... Alarma ceasului a sunat, însă soba era încă caldă, pisica torcea, cățelușa sforăia usor, iar plapuma părea mai călduroasă și îmbietoare decât în tot restul nopții la un loc. Așa că am mai zăbovit o jumătate de oră, încercând să îmi afund capul cât mai adânc în pernă, în timp ce mă gândeam cum să recuperez jumătatea de oră pierdută. Într-un târziu, m-am dat jos din pat, mi-am luat ciorapii de lână în picioare, și am apăsat sfioasă pe clanță. Termometrul de pe pridvor arăta 0 grade, însă frigul care îmi înțepa fața mototolită și însemnată de pernă din toate direcțiile posibile, mă făcea să cred că e mult mai frig. Am privit câteva momente spre vârful muntelui, apoi spre pădure, am ascultat râul care curge pe la poartă, timp în care mi-am turtit cu mâna claia de păr și am pornit curajoasă spre bucătărie. Lumina caldă și aburii cafelei cu lapte mi-au dat o senzație de bine. M-am așezat cumințică pe canapeua dispusă strategic să pot privi drumul șerpuit și muntele, și mi-am rostit rugăciunea de dimineață.
După ce mi-am adăugat mai multe straturi de haine, impuse de prima brumă serioasă de anul acesta, am pornit către Mânăstire. Am trecut pe punte, am traversat calea ferată după care am ajuns în locul meu preferat: podul de peste Olt. Din spate te îmbrățișează Muntele Cozia, cu pădurea lui nesfârșită. În dreapta și în stânga, oglinda apei, iar în față Muntele Basarab, cu hotelurile și pensiunile frumos colorate. Am traversat parcul și mi-am continuat drumul pe malul Oltului, și apoi prin stațiune până la Mânăstire. Și acolo, Doamne ce frumusețe! Cum totul pare într-o ordine perfectă! De multe ori m-am gândit, când intram pe poartă și coboram spre biserica, că nimic nu ar putea fi adăugat acestui peisaj. Totul este așa cum trebuie... L-am salutat în treacăt pe Mircea cel Bătrân și mi-am găsit un locșor în față de unde să pot lua parte la Sfânta Liturghie. Timpul trece aici atât de repede!.. Dacă nu ar mai fi câte un junghi prin picioare care să mă trezească la realitate, forțându-mă să mă mut de pe un picior pe altul, aș zice că de-abia am ajuns. Oamenii care cinstesc cuminți sfintele icoane prin săutare și închinare, succedându-se rapid ca furnicuțele, părinții slujitori și călugării Mânăstirii, îmi confirmă și de această dată că sunt unde trebuie. O imagine mi-a rămas totuși în minte: un bătrân călugăr încărcat cu zile și ani pășea încet, în baston, către icoana Învierii Domnului, pentru a i se închina. Ajuns în fața icoanei, și-a plecat ușor capul, cu mâna stângă se sprijinea în baston iar cu dreapta și-a dat culionul jos de pe cap, înclinându-l într-o parte. Era un gest smerit, dar părea totuși și elegant, de parcă un domn își saluta Domnul... Mă emoționez și acum când scriu, am simțit emoție profundă și atunci când am luat parte la un moment atât de frumos.
***