Ziua 1
Când eram mică, una dintre cele mai dulci indiscreții ale mele era să călătoresc cu trenul, sau cu autocarul. Dar asta nu pentru că locuiam într-un mic orășel de provincie unde nimic nu se întâmpla. Și nici pentru că voiam să văd lumea, să-mi extind orizontul. Ci pentru că îmi făcea plăcere să văd cum trăiesc alții. De la înălțimea autocarului puteam să privesc, pentru o secundă, în casa și în viața celor care locuiau de-a lungul drumului național. Îmi plăceau grădinile lor frumos aranjate, pomii văruiți, cățelul care se ținea după o băbuță prin curte, sau copilul care sărea voios într-o băltoacă spre disperarea mamei care se agita, sau, după caz, dădea neputincioasă din umeri. Ce deliciu când se însera și, printr-o fereastră luminată, zăream o familie stând în jurul mesei!.. Mă necăjeam teribil când autocarul prindea viteză și nu mai apucam să văd nimic. Apoi, doar se amestecau stupii aliniați cu mușcatele curgătoare, și deveneau doar linii întrerupte de culoare.
Mult timp mi-a luat să conturez acest proiect drag mie, al jurnalului de blogger. Mi-a luat timp pentru că nu știam cum să încep. Am avut-o pe bunica din partea mamei cu o experiență de viață bogată și cu talent de povestitor, a cărei copilarie de pe vremea boierilor nu ar trebui trecută cu vederea. Când începea să povestească un vis, ți-l povestea cu lux de detalii și făcea acest lucru atât în dimineața următoare visului, cât și peste câțiva ani. Ar mai fi apoi bunicii din partea tatălui cu poveștile auzite despre ei în copilărie, ar mai fi întâmplările din viața părinților mei, precum și cele la care am fost martoră, sau mi-au fost povestite de persoane care mi-au influențat viața. Și este apoi viața mea, cu copilăria și viața de adult, care a fost atât de bogată în întâmplări și sentimente trăite încât, acum, când încerc să le rememorez pentru a le pune pe hârtie nu știu când am avut timp să le trăiesc. Am suferit, am greșit, am iubit, și apoi iar am greșit.. Sigur știu doar că am fost într-o continuă căutare.. Mi-a plăcut să citesc cărți tip jurnal, jurnalele de pe diferite bloguri sau site-uri, să privesc minute și uneori chiar ore în șir la filmulețele de pe Youtube cu diverse persoane care gătesc, fac curățenie sau pur și simplu își trăiesc viața cu mai mulți sau mai puțini copii, cu case mai mici sau mai mari, în cele mai îndepărtate sălbăticii sau în mijlocul celor mai aglomerate orașe. Acum când sunt în propria căutare stau să mă gândesc cât de mult adevăr este în ceea ce citesc sau văd la ei, ce parte este regizată sau înfrumusețată. Dar m-am hotărât că nu contează, că aleg și vreau să cred în Moș Crăciun, că mai importante sunt sentimentele cu care rămân în urmă și lucrurile pe care le învăț.
Mi-a luat mult timp să conturez proiectul și îmi va mai lua, pentru că m-am gândit și n-am ajuns încă la niciun rezultat. Așa că m-am hotărât ca zilnic să aprind o lumânare parfumată, să îmi iau una dintre ceștile mele elegante de la second, pe care să o umplu cu ceai negru cu cardamom (și un picuț de lapte), sau o cafea aburindă (aș prefera neagră), o prăjitură sau o bombonică (acum ma gândesc că semăn cu Melania Lupu, personajul meu preferat de la Rodica Ojog Brașoveanu, care se delecta cu dulciurele de la Casa Capșa), să deschid laptopul și să mă las dusă de val.
Dacă aș fi întrebată motivul pentru care scriu, aș spune că o fac pentru că așa cum eu găsesc frumosul și binele din viața altora, poate vor fi persoane care se vor delecta cu întâmplările din viața mea, sau povestite de mine. Dacă doar pentru o clipă cineva se desprinde de cotidian, merită fiecare secundă petrecută scriind aceste cuvinte, plus că e o formă de terapie gratuită. Pentru mine.
***