Frații Karamazov
- Recenzie de K.Podoperescu -
„Frații Karamazov” este opera cu cea mai mare întindere pe care am citit-o, dar pot să spun că fiecare pagină în parte am perceput-o ca și când ar fi făcut parte dintr-o nuvelă. Dostoievski nu dezvăluie personaje, locuri, întâmplări, ci creează un univers literar distinct și total separat de cel al oricarui alt creator literar. El nu doar expune idei și sentimente, ci, prin tragismul, caracterul profund psihologic și emoția simțirilor sale, îi determină și influențează și pe alții să gândească și să scrie. Consider că parcurgerea acestei opere poate reprezenta un punct de cotitură în parcursul literar al oricui, deoarece, pentru a citi și aprecia pe oricine altcineva după Dostoievski, trebuie să fie cel puțin extraordinar.
Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821 – 1881) s-a născut la Moscova, a absolvit cursurile Academiei Tehnice Militare din Sankt Petersburg și a debutat în 1846 cu romanul „Oameni sărmani”. În 1849, când a publicat „Nopți albe” și „Netoska Nesvanova”, a fost arestat și condamnat la moarte pentru apartenența la grupul Petrașevski, format din intelectuali liberali și reformiști, ce susțineau desființarea iobagiei. Deși a fost acuzat de complot împotriva regimului țarist, la propunerea instanței militare, țarul a aprobat comutarea pedepsei la deportare și muncă silnică în ocna de la Omsk. Hotărârea i-a fost comunicată lui Dostoievski în fata plutonului de execuție, experiența fiind relatată în „Idiotul” și în „Amintiri din casa morții”. Alte opere cunoscute ale scriitorului au fost „Omul dedublat”, „Umiliți și obidiți”, „Însemnări din subterană”, „Crimă și pedeapsă”, „Jucătorul”, „Demonii” și „Adolescentul”.
În luna decembrie 1880 a apărut prima editie completă a „Fraților Karamazov”, acest roman fiind și ultima operă a autorului. La începutul lui 1881, Dostoievski moare. Deși a trăit doar 60 de ani, moștenirea și urma sa lăsate în literatura universală sunt de neegalat.
Am citit opinii potrivit cărora, pentru a înțelege opera lui Dostoievski, îți trebuie un anumit grad de maturitate. Eu aș fi mai degrabă de acord cu Ioan Ianosi, istoric literar, doctor în filosofie și membru al Academiei Române, care spunea că Dostoievski nu poate fi citit într-o stare de indiferență, opera sa necesitând un cititor activ, polemic, care îndeamnă la acord și dezacord, acceptare și refuz. În editia din 1965 a „Fraților Karamazov”, istoricul literar mai sus menționat, specializat în interacțiunea dintre literatură și filosofie, morală și religie, compară universul lui Dostoievski cu o „temniță asemănătoare Angliei costumate în Danemarca lui Hamlet”, marele prozator devenind astfel „un nou Shakespeare”. Dostoievski și-a câștigat cu desăvârșire locul în literatura universală, alături de cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor. Originalitatea și inspirația sa au fost determinate într-o oarecare măsură de evenimentele revoluționare și framântările politice și sociale ale Rusiei, care au precedat schimbarea regimului țarist, și cu care autorul a fost contemporan, context politico-istoric care l-a pus în fața unor transformări sociale unice.
În romanul de față sunt sintetizate și reformulate toate întrebările existențiale care l-au preocupat pe autor și asupra cărora a reflectat pe parcursul întregii sale cariere, fiind întâlnite elemente din toate celelalte opere ale sale.
Romanul are ca punct de plecare viața lui Fiodor Pavlovici Karamazov, precum și copilăria fiilor acestuia, Dimitri, Ivan și Alexei (Alioșa), rezultați din căsătoria cu Adelaida Ivanovna și Sofia Ivanovna. Un rol complementar în viața, și apoi în moartea lui Fiodor Pavlovici, îl au și angajații săi, Grigori Vasilievici și soția sa, Marfa Ignatievna. Cei doi l-au crescut pe orfanul Smerdeakov, probabil cel de-al patrulea copil al lui Fiodor Pavlovici, fiul „nebunei” Lizaveta, devenit mai târziu argatul și omul de încredere al propriului tată.
Dostoievski alternează planurile povestirii, iar trecerea de la un eveniment la altul o face spunând că va reveni mai târziu asupra subiectului. Procedeul, deși frustrant pentru unii, starnește curiozitatea și ambiția cititorului de a căuta continuarea, pentru a putea reconstrui întregul din elementele presărate de autor.
Dostoievski, unicul arhitect al universului karamazovian, ironizează participanții la procesul crimei bătrânului Karamazov, el fiind singurul care poate să înțeleagă substraturile psihologice ale celui anchetat. Autorul sugerează astfel că, sub judecată, se află întreaga societate rusă decăzută.
Fiodor Pavlovici Karamazov reprezintă simbolul acestei societăți, ajungând astfel să fie dezumanizat, ca unul ce urmărește plăcerea ca unic ideal. La polul opus, starețul Zosima devine simbolul credinței în Dumnezeu, concept pe care Dostoievski nu îl contestă. El contesta în schimb și se împotrivește conceptului de Biserică-Stat (implicarea Bisericii în politică). Prin frământările monahilor care aveau spovedania ca îndatorire obligatorie, autorul denunță practica spovedaniei colective. De asemenea, plasează în afara Bisericii toate evenimentele ulterioare morții starețului. În virtutea acestei idei, Dostoievski îl mută pe personajul pozitiv, blând și sensibil, al universului karamazovian, Alioșa, în afara Bisericii, acesta renunțând, după moartea starețului, la a mai viețui între zidurile mânăstirii.
Îndemnurile starețului par într-o primă fază, pentru cititorul nefamiliarizat cu conceptul creștin al vieții veșnice, că se împotrivesc ideii de revoluție și ideologiei ei, întrucât el susține că împărțirea în bogați și săraci este ”de la Dumnezeu”. În realitate, starețul sugerează ideea acceptării nedreptății lumești, în perspectiva câștigării fericirii veșnice. Atât el, cât și Alioșa, care poate fi considerat o prelungire a starețului, nu se pot opune fatalității. Cei doi nu reușesc efectiv să îi ajute pe ceilalți, rămânând doar un punct de sprijin și o alternativă pozitivă la „patima karamazoviană”.
Urmare unei crize neurologice grave, Ivan Fiodorovici are o vedenie, în care diavolul i se adresează, încercând să îl convingă că existența sa este una reală, și nu determinată de constrângeri exterioare. Se pare că diavolul își dorește ca Ivan să nu fie „silit să creadă” în existența lui, pentru că, în acest caz, convingerile sale nu ar mai avea nicio valoare. Se folosește de pasaje și întâmplări din Sfânta Scriptură, al căror adevăr îl denaturează, pentru a-și susține punctul de vedere și a-și valida existența. El susține că Sf. Apostol Toma a crezut în Învierea Mântuitorului nu pentru că L-ar fi văzut Înviat, ci pentru că a fost predeterminat, fiind „înclinat să creadă înainte”.
Capitolul cu „Vedenia lui Ivan Fiodorovici”, dezvoltat, ar fi putut constitui el însuși un roman separat, în stilul romanului „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” al lui C.S. Lewis, care prezintă viața omului din perspectiva diavolului, preocupat să îi câștige acestuia sufletul. Aptitudinile psihologice ale diavolului sunt complexe, el folosind slăbiciunile umane pentru a-l îndepărta pe om de la calea către împărăția cerurilor. Acesta este și cazul diavolului lui Ivan Fiodorovici, care, în linii mari, urmează tiparul diavolului lui C.S. Lewis.
Voi încerca să redau, în rândurile de mai jos, o parte din ideile desprinse din acest capitol, pentru a se putea înțelege, sau măcar intui, dimensiunea trăirilor teologice pe care Dostoievski le-a exprimat prin cuvintele diavolului.
Schimbul de replici dintre Ivan și diavol pleacă, nu întâmplător, de la cel care, în copilărie, spânzura pisici, pentru a le ingropa mai apoi cu alai. Mai târziu, același Smerdeakov, îl învața pe micul Iliușa să infigă un ac în pâine și sa o arunce câinilor vagabonzi. Cruzimea acestui personaj pare astfel terenul premergător propice folosit de autor pentru a evidenția labilitatea ființei umane, predispusă la rău, dar mai ales complexitatea diavolului, a cărui influență nu se reduce doar la lucruri evidente, fizice, el dispunând de posibilități mult mai subtile, de factură psihologică, pentru a face rău.
În continuarea discutiei, diavolul se victimizează, susținând că, de-a lungul timpului, ca urmare a unei viziuni simpliste a oamenilor, a fost nedreptățit și calomniat. Cu aparentă empatie, el susține că traiul său în mijlocul oamenilor îl percepe ca pe un act de voluptate, care îi aduce împlinire. Ca și unii dintre ei, el găsește o reală plăcere în a face baie de abur împreună cu ”negustorii și popii”, însă visul său suprem este de a lua forma unei ”precupețe grase”, pentru a putea astfel să intre într-o biserică și ”să aprindă o lumânare”. El susține că suferă și simte durerea, ca și oamenii, fiind reumatic și chiar răcit, după ce a traversat spațiul, îmbrăcat neadecvat, pentru a participa la o serată diplomatică. Rezonând cu temerile și controversele epocii (regăsite însă chiar și în zilele noastre), diavolul susține că este un admirator al medicinei și că îi place să se vaccineze, chiar dacă doctorii nu sunt buni decât pentru a diagnostica, nu și pentru a vindeca.
Asemenea lamentărilor unui mic funcționar țarist, prea laș pentru a se opune răului, diavolul nu înțelege de ce a fost ales țap ispășitor pentru tot răul din lume, întrucât el își împlineste obligațiile împotriva voinței sale, și doar din „ordin superior mă țin de ticăloșii”. În plus, pretinde a fi un sprijin al umanității, întrucât, fără suferința provocată de el, oamenii n-ar mai simți plăcere, iar viața lor ar fi o plictisitoare și o „interminabilă liturghie”. Refuză să marturisească dacă crede sau nu în Dumnezeu, limitându-se să spună că dovedirea existenței diavolului nu înseamnă și dovedirea existenței divine. Cu toate acestea, în timpul discuției, Îl amintește de mai multe ori pe Dumnezeu și vorbește despre lucrurile sfinte. Se prezintă totodată drept un inovator, un umanist, destăinuind lui Ivan că, în iad, ca rezultat al ultimelor reforme, există moda torturilor morale, precum mustrările de conștiință, mult mai rele și chinuitoare decât focurile gheenei. Sugerează astfel că, oscilațiile între credință și îndoială, reprezintă pentru un om o suferință atât de profundă, încât ar fi mai preferabilă varianta sinuciderii. Câștigarea sufletului unui pustnic, în care deseori se afla un haos de credință și îndoieli, devine o victorie supremă pentru drac, un „briliant”, fiind mai valoros decât „o constelatie întreagă”.
Diavolul, vorbitor de limbă franceză, susține că iubește adevărul și că a fost prezent atunci când Hristos S-a înălțat la ceruri, în timp ce heruvimii cântau „osana” iar tumultul serafimilor zguduia cerul. Mărturisește că și el își dorea cu tărie să-I cânte lui Hristos „osana”, cuvânt ce îi stătea pe buze, însă ”bunul simț” l-a oprit să se alăture corului divin. Regăsim aici pleiada de moraliști mic-burghezi a epocii, educați în străinătate, care înțeleg răul și empatizează cu nemulțumirile sociale, fiind însă în realitate doar martori muți ai evenimentelor și, din lașitate, simpli revoluționari ”de salon”.
Pornind de la operele lui Virgiliu și Dante, care au vorbit despre cataclismul geologic ce a urmat prăbușirii lui Lucifer, diavolul argumentează necesitatea unei implicări subtile, susținând că nu este nevoie de evenimente atât de categorice, întrucât este suficientă doar inocularea ideii că Dumnezeu nu există. Odată ce oamenii își vor pierde credința în Dumnezeu, va începe o epocă în care noțiunile etice vor dispărea treptat, oamenii își vor permite totul în numele fericirii, iar mândria spiritului omenesc va determina apariția conceptului de om-zeu, cel care, prin atotputernicia sa, va învinge definitiv natura. Sentimentul victoriei supreme va îndepărta astfel, pentru totdeauna, credința în împărăția cerurilor și în viața de apoi. În amintita înfrângere a naturii și a lui Dumnezeu, putem remarca o paralelă cu incipienta mișcare politică de la data apariției romanului, reprezentată de mișcările anarho-teroriste din Rusia țaristă, dar mai ales de socialismul utopic, ai căror germeni au dus la apariția bolșevismului militant ateu.
Prin aceste idei, dar și alte numeroase definiții paradoxale și întrebări filosofice pe care romanul de față le ridică, în ciuda timpului scurs de la data apariției sale, Dostoievski rămâne valabil chiar și astăzi, conceptele sale descriind în mod fidel starea societății contemporane, caracterizată de individualism, materialism, dar mai ales de respingerea unor concepte morale aparent perimate, care ”îngrădesc” și ”limitează” instinctele umane.
