Dragostea în vremea Holerei
- Recenzie de K.Podoperescu -
Plasată în timp către sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, acțiunea romanului urmărește destinele a trei personaje principale: Juvenal Urbino, Fermina Daza și Florentino Ariza, reprezentanți ai unor clase sociale distincte dar, mai ales, personalități și caractere diferite.
Beneficiar al unei nesecate fantezii și cu o perfectă stăpânire a tehnicii literare, autorul alege să nu evidențieze instantaneu trăsăturile de caracter ale eroilor săi, ci, aidoma procedurilor din tehnica fotografică, le expune treptat, prin utilizarea graduală a unei (al)chimii speciale. În acest caz, ”substanța de contrast” folosită este chiar iubirea, temă generoasă și profundă, dar arhicunoscută publicului, lucru care o face extrem de volatilă. Corecta mânuire și dozare a acestei ”substanțe” necesită infinite precauții (asemenea ”cianurii de aur” din deschiderea romanului), întrucât poate face distincția între o operă literară reușită și una de duzină.
Poate nu întâmplător, romanul începe de o manieră polițistă, prin intermediul sinuciderii unui personaj misterios, de profesie fotograf. Jeremiah, fost revoluționar, aparent fără trecut, refugiat din Regiunea Caraibilor, inteligent și virtuos, este caracterizat de către doctorul Juvenal Urbino drept ”un sfânt ateu”, purtând chiar numele unui sfânt necunoscut (în fapt un orășel turistic din estul Franței) ”de Saint-Amour”. Deși misterul care învăluie atat acest personaj secundar cat și scrisoarea sa de adio nu este, din păcate, elucidat niciodată (acest fir epic nefiind dezvoltat în paginile următoare), avertismentul său rămâne valabil, motivul sinuciderii părând a fi nu vreo dezamăgire în dragoste, ci abandonarea în fața bolii, ruinei și uitării aduse de bătrânețe. Întregul roman este dealtfel închinat iubirii, în diversele sale ipostaze și etape, mai precis, biruinței sale asupra timpului și realității înconjurătoare.
Cadrul acestei iubiri este unul pe măsură, o lume paradisiacă, plină de culoare, promisiuni, parfumuri și arome exotice, dar și de contraste tulburătoare, așa cum numai America de Sud, și mai ales cea mai senzuală, sălbatică și nesupusă dintre țările acesteia, Columbia, poate oferi.
Printre vestigiile dărăpănate ale colonialismului spaniol, năpădite de omniprezenta vegetație ecuatorială, într-un oraș vetust, care ”încă mai visa la întoarcerea viceregilor”, bogat și exuberant, dar în același timp înăbușitor și pestilențial, ia naștere o idilă imposibilă, între două persoane aparținând unor realități diferite.
Autorul dă dovadă de o neobișnuită preocupare pentru micile detalii (savuroase dealtfel) ale personajelor sale, umorul este spontan și natural, în timp ce temele dramatice, deși prezente (epidemiile de holeră, războaiele civile nesfârșite, sărăcia claselor de jos, decăderea vechii aristocrații, reminiscențele sclavagismului etc), sunt tratate cu discreție, candoare și detașare, ca și cum ar aparține unei alte dimensiuni.
Acțiunea ar putea fi astfel mutată cu ușurință (cu unele mici modificări de decor) într-o altă locație, chiar europeană (meridională), și nu în Peninsula Iberică, cum am fi tentați să credem, ci în patria romantismului, Renașterii și a iubirilor imposibile, Italia.
Indiciile și trimiterile la această din urmă regiune sunt dealtfel presărate cu abilitate în text, încadrându-se fără efort în peisaj. Căci, prin ce joc al sorții, inscripția de la intrarea într-un vechi cimitir colonial (al săracilor) dintr-un uitat orășel columbian, ar purta semnătura lui Dante Aligheri - ”Lasciate ogni speranza, voi che entrate?”. Alte indicii sunt date chiar de numele unor personaje: Florentino Ariza nu este de fel din orașul Florența, la fel cum doctorul Urbino nu își trage rădăcinile din regiunea cu același nume și nici nu are vreo legătură cu poetul latin ”Juvenal”. Și poate nu întâmplător, în casa Urbino au existat, pe lângă tatăl ”Marco Aurelio” (Marcus Aurelius) și trei câini ”cu nume de împărați romani”. De asemenea, membrii acestei respectabile familii cu origini spaniole adoptă, nici mai mult, nici mai puțin, decât ”metoda romană” pentru a scăpa de căldura înăbușitoare a Noii Spanii. Cireașa de pe tort este însă oferită de unchiul bogat al lui Florentino Ariza, mare amator de operă și canzonete, Leon al II-lea de Loayza, purtător al unui nume dat în onoarea Papei Leon al II-lea și a cărui înfățișare are chiar ceva imperial, fiind ”aidoma incendiatorului Nero”.
Indiferent de locație, povestea de dragoste rămâne totuși cea mai importantă și, în linii mari, cea clasică. Astfel, între Florentino Ariza, un tânăr șters, sărac, mai degrabă urât (chiar și în tinerețe), lipsit de abilități sociale, dar romantic incurabil, croit parcă pe tiparul îndrăgostitului fără speranță, și Fermina Daza, o frumoasă și cuminte școlăriță la Colegiul de domnișoare ”Intrarea Preacuratei în Biserică”, ia naștere o poveste de dragoste ”interzisă”.
Idila, imposibilă într-o ”capitală adormită de provincie, unde până și secretele de stat erau de domeniul public”, se transformă într-o pasiune mistuitoare pentru Florentino Ariza, târându-l într-un vârtej al geloziei, deziluziilor și renunțării la sine, care, spre final, vor sfârși prin a-l metamorfoza în opusul timidului romantic de odinioară. Căci, la fel ca și în poveștile clasice de dragoste, destinul trebuie să se opună idilei, intervenind brutal, prin intermediul tatălui Ferminei Daza, mitocan, realist și lipsit de scrupule, care visează să își mărite fiica cu un bărbat de viță nobilă.
Mai pragmatică, Fermina Daza sfârșește prin a-și accepta soarta, respingându-l pe neînsemnatul Florentino Ariza în favoarea (deși greu acordată) mult mai înzestratului, estetic, financiar și social, doctor Juvenal Urbino.
Eșuat astfel pe dezolantul țărm al ”Golfului Sufletelor”, Florentino Ariza se prăbușește în ”Paradisul Destrăbălării”, local de pierzanie care, deși ispititor, nu reușește să îl pervertească pe deplin.
Comportamentul său excentric devine însă de-a dreptul bizar (mănâncă trandafiri, bea parfum), ducând la ruina fizică și la o formă de suferință necunoscută științei, care îl face pe înțeleptul homeopat, chemat de urgență pentru un consult, să constate ”încă o dată”, că simptomele iubirii sunt identice cu ale holerei.
Cu un subtil umor, autorul își transformă astfel titlul într-unul pleonastic, dar cu o mai mare adâncime, căci, pe lângă trimiterea directă la o epocă istorică, acesta ar putea semnifica și o perioadă apusă pentru că holera (de fapt dragostea) din acele timpuri era încă netratabilă, fapt care îl face pe Florentino Ariza un ”bolnav” incurabil. Și, după cum se va putea constata, spre final, ”virusul” dragostei poate supraviețui timp îndelungat, chiar și în condițiile cele mai vitrege.
În același timp, ”Dragostea în vremea Dragostei (Holerei)”, ar putea semnifica și capacitatea Ferminei Daza de a iubi, chiar fără să fie conștientă de asta, doi bărbați în același timp. Pentru ca această ipoteză să fie valabilă însă, o condiție esențială ar trebui să fie îndeplinită, anume ca Fermina Daza, ”o zeiță încoronată”, să fie capabilă să iubească pe altcineva în afară de sine.
Răceala ei este poate doar o mască socială, care se vrea aristocratică, iar loialitatea față de soț ar putea izvorî dintr-o datorie matrimonială, dar chiar și puținele răbufniri care lasă să se întrevadă o latură umană, capabilă de dragoste, sunt repede înăbușite de constrângerile casnice ori civice. Incapabilă să lupte cu voința tatălui său și condiționările sociale, aceasta își face opțiunile deplin conștientă, abandonându-se unui soț lipsit de sentimente și pe care nu îl iubește, sperând însă ca, odată cu trecerea timpului, să găsească acea scânteie care să aprindă un nou foc al dragostei, precum cel cunoscut prin intermediul lui Florentino Ariza.
În contrast cu Florentino Ariza, prin însăși profesia sa, Juvenal Urbino este un mediu aseptic pentru ”virusul iubirii”, fiind incapabil de mari pasiuni. Deși alesul considerat cel mai potrivit, el este văzut de Fermina Daza drept ”lipsit de voință”, plin de tabieturi supărătoare (cărțile erau așezate de către acesta în bibliotecă ”într-o ordine aproape demențială”), de o precauție păguboasă. Catolic fervent, până la habotnicie, dar superior intelectual, cu preocupări fine, pedant, bine plasat social, bogat și de origini nobile, Juvenal Urbino este totuși prietenos și sociabil, afabil și capabil de empatie, cu alte cuvinte, ”un umanist fatalist”. Acesta este totodată conștient încă de la început că între el și Fermina Daza nu există dragoste și că întâlnirea care i-a apropiat a pornit de la un simplu ”diagnostic greșit”.
Firi opuse, cei doi soți par totuși să își găsească, odată cu trecerea timpului, un echilibru matrimonial, seninătatea bătrâneții fiind umbrită doar de episoade trecătoare, care lasă totuși urme adânci, pe măsura ego-ului Ferminei Daza. Pentru aceasta, găsirea filonului dragostei în pacea și tihna căminului conjugal este totuși o himeră, aparenta sa descoperire fiind aidoma bogățiilor aduse la suprafață de micul scufundător cu nume celebru, Euclides, angajat de Florentino Ariza în încercarea nebunească de a se îmbogăți descoperind galeonul pierdut.
Inițial timidă și castă, apoi năvalnică, impertinentă ori toridă, iar spre anii bătrâneții, așezată și potolită, iubirea prezentă în paginile romanului, care pare, la prima vedere, a se afla într-o aparentă relație atât cu vârsta, cât și cu situația socială a protagoniștilor, rămâne totuși surprinzătoare și neistovită, indiferentă la dezolarea ori dramele din jur și poate, chiar și la trecerea timpului.
Căci, odată cu respingerea sa, o luptă inegală pare că începe între dragostea pierdută și timp, a cărui trecere tinde să estompeze puterea sentimentelor inițiale, la fel ca și imaginea din vechea fotografie a celor două verișoare. Astfel, neconsolatul Florentino Ariza începe să descopere, cu uimire, și alte fațete ale dragostei, eșuând astfel în planul său romantic de a rămâne fidel primei sale iubiri (cândva, numele bătrânului vapor fluvial, devenit anacronic, ”Fidelitate”, va fi înlocuit chiar de Florentino Ariza cu ”Noua Fidelitate”, semnificând probabil o revenire la sentimentele de odinioară).
Paradoxal, singurătatea lui Florentino Ariza și iubirile sale pătimașe sunt puse sub semnul aceleiași solitudini, a unui suflet tânjind după o dragoste neîmplinită. Deși neînzestrat de la natură cu armele clasice ale unui cuceritor de inimi, suferința scoate la iveală în Florentino Ariza o ”voință nimicitoare”, o ambiție ”căreia nicio stavilă din lumea aceasta sau de pe cealaltă nu-i poate sta în cale”. Din aventurile sale, acesta învață nu doar latura pasională a relațiilor umane ori faptul că ”viața nu are nevoie de lecții de la nimeni”, ci chiar că ”poți fi prieten cu o femeie fără să te culci cu ea”.
Ofrandă pe altarul Ferminei Daza, idealizată și ridicată la rang de zeiță, este sacrificată astfel nu doar inocența lui, ci și întreaga sa viață, sau mai exact ”53 de ani, șapte luni și unsprezece zile” din aceasta, ”cu nopțile lor”. Începând cu acest moment, timpul se predă definitiv, autosuspendându-se. Destinele celor doi îndrăgostiți continuă să plutească însă, spre tărâmuri necunoscute, aidoma vaporului navigând la infinit, sub un stindard protector (de această dată) care, deși aparent semnalizează holera, indică prezența la bord a unui flagel mult mai periculos – Dragostea.
Cumpără cartea
